thoughts of a drama queen

Am scris inceputul acestui post de 3 ori. Mi-e teama ca o sa ma dea astia afara pentru ca imi petrec prea mult timp scriind blogul. Trecem peste faptul ca degetele mele zburda deasupra tastaturii ca o albinuta in curs de polenizare, ca pot sa scriu si in acelasi timp sa ma uit la televizor fara sa fac vreo gresala de tipar. Pana una alta, ceea ce vreau sa zic azi este foarte important si nu pot sa ma joc prea mult cu cuvintele. De aceea nu stiu exact cum sa fac introducerea. Nu stiu daca sa vorbesc la persoana 1 sau a 2a, desi e clar ca vorbesc despre mine, cum fac tot timpul. Nu stiu daca are rost sa vorbesc despre asta, pentru ca de fapt nu priveste pe nimeni, dar ce sa-i faci, am ajuns sa consider blogul asta si oamenii care il comenteaza un fel de psihopedagogul  meu gratuit si total neavizat.

Imi dau seama pe zi ce trece ca sunt defecta. Imi dau seama ca tot ce credeam eu despre cum functioneaza o relatie era de fapt o presupunere gresita, adunata in timp, inoculata de o serie de relatii proaste pe care le-am avut, bineinteles, eu. Trecutul relatiilor tale te afecteaza foarte mult in prezent. Incepi sa crezi niste lucruri, sa-ti faci tu o idee despre cum functioneaza. Desi niciodata nu ai avut relatia perfecta, tot timpul ceva scartaie, cat timp sunt ok si dureaza mai mult de 3 luni, inseamna ca asa ar trebui sa mearga. Abandonezi incet ideea relatiei perfecte si te focusezi pe ce trebuie sa faci sa mearga acceptabil. (more…)

Da, chestiile astea se intampla. Se intampla la copiii de 14 ani, se intampla si la case mai mari. Vezi subsemnata. Si stau si ma intreb. Oare am luat-o cu totii razna? Cum se poate asa ceva, sa te indragostesti pe messenger? Cand stai sa analizez chestia asta in profunzime, imi doresc serios sa pot afirma ca nu mi s-a intamplat niciodata, pentru ca imi dau seama cat e de absurd, ciudat si total ireal subiectul despre care am de gand sa vorbesc. Dar in acelasi timp am foarte multe exemple concrete de diferite sentimente, nu neparat dragoste, care apar in urma unor simple conversatii, ce-i drept foarte lungi, petrecute pe messul asta indobitocitor.

Adevaru-i ca trebuie sa fii putin messomaniac ca sa ti se intample asa ceva. Ceea ce eu bifez cu brio. Probabil ca unii din voi veti da ochii peste cap si veti zice “ce-i si cu nebuna asta?”. Dar sunt sigura ca exista si exemplele care sunt de partea mea. Probabil ca unii ati inceput ca mine, cu mircul, cu net cafeurile, la o varsta la care eram pe de o parte oareshcum prea complexata sa imi fac prieteni adevarati, iar pe de cealalta parte, nu aveam acces la toate tampeniile pe care mi le doream, din cauza restrictiilor parentale. Asa ca mi-am gasit refugiul in aceasta forma alternativa de comunicare. Se potrivea atat de bine. In spatele ecranului puteam fi cine vreau eu, puteam sa am cat tupeu vreau, sa fiu cat de frumoasa pot, cat de inteligenta ma lasa IQ-ul si domnul Gugal. A fost o combinatie care ma facea foarte fericita in clasa a VII-a. (more…)

Sa va zic. Cam in toate domeniile de activitate, lucrurile stau aproximativ la fel: intr-o zi ai de lucru de iti vine sa-ti tai pleata, in alta zi te dai cu capu de masa de plictiseala. Uneori la gara nimeni nu cumpara bilete, deci si prietenele mele functionarele dorm cu capul pe masa. Alteori nu se intampla nimic, deci reporterii nu au ce stiri sa transmita, iar, uneori, clientii nu au chef de nimic si nu avem ce proiecte sa le facem. In lucrul pe proiecte aceasta treaba este mai accentuata decat in alte domenii.

Ce sa facem cu plictiseala asta? Asta e de fapt cea mai importanta intrebare aici. Cand ai de lucru, te rogi in genunchi “Doamne, fa te rog sa nu am nimic de facut maine si sa ma plictisesc ingrozitor”. Si a doua zi, se intampla asa. Se intampla si nimeni nu stie sa imbratiseze plictiseala. Pentru ca, adevaru-i ca, plictiseala este distractiva doar vreo 2 ore. Apoi devine enervanta. Nici cum nu e bine, ca asa-i omu. (more…)

Later Edit: M-a linkuit cineva pe un forum Morandi. Nu vreau sa stiu ce spun aia de mine. De fapt vreau, da nu pot sa intru ca nu am user si parola. Daca are cineva, imi ziceti si mie ce vorbiti? Mersi ) Si, ca sa ne intelegem, eu nu am nimic nici cu Moga, nici cu Randi, traiasca familia lor.

“Ba, tu stiai ca Marius Moga e bisexual?” “Pe bune ba?!” “Da ba, a scris in Ciao ca e…” “Ahaaa…” “De ce crezi ca Moga si cu Randi umbla impreuna cam mult? Si ii vezi la interviuri si la alea si la alea?”

Aceasta a fost discutia din tramvai de azi dimineata. Ma uitam si incercam sa imi reprim un zambet cat camera. Este fascinant ce preocupari au unii oameni, de fapt, majoritatea oamenilor. Ne intereseaza viata vedetelor de trei lei, si uneori, si mai trist, chiar si viata vedetelor de doi lei. Exista si vedete de 0,5 bani, daca tot vorbim, dar despre asta intr-un alt post. Deci asa. Ne umplem timpul liber cu informatii inutile despre cati copii a mai nascut cutare, ce vestimentatie si-a mai achizitionat X, si ce sos si-a pus y peste cartofii prajiti.

De ce? Pentru ca asta ni se serveste. La fel ca in toate canalele de comunicare, exista lucruri de calitate, si exista lucruri ieftine. Din pacate, in presa romaneasca, lucrurile de calitate incep sa se evapore tot mai mult, si ramanem cu cele ieftine. (more…)

Se dau urmatoarele coordonate : o mama nascuta oarecum geniu, pe vremea preamortului Ceashka. Atunci cand nu aveai prea mare lucru de facut, in afara de sa citesti foarte multe carti, sa te documentezi pentru temele scolare si sa faci exercitii suplimentare la matematica. O era fara calculator, fara prea mult televizor, fara activitati mediatice care sa iti scoata nasul din carti. O perioada cand scoala era de fapt mai accesibila decat acum, cursurile mai usoare, profesorii mai capabili. Toate astea duc la o mama care a avut in fiecare an premiul 1, pentru care singurul efort il constituiau orele de educatie fizica. O persoana care a intrat la politehnica cu 10, si a absolvit nu cu mult mai putin.

Avem un tata care a urmat cam aceleasi tipare, desi el in liceu a simtit si gustul distractiei. Si-a creat toate conditiile necesare incat sa mai incalce putin sistemul. Am si dovezi, si anume poze cu el aratand spre emblema scolii cu tigara in gura, sau povestile gen “intr-o zi ne-am ras in cap eu si inca 5 colegi sa vedem ce zic profesorii”. Dar cu toate astea, si-a vazut de treaba si a iesit si el un politehnist cu Magna cum Laudae.

Din acesti parinti nu putea sa nu iasa un copil istet, s-au gandit ei. Si cand ai un copil istet, ce faci cu el? (more…)