thoughts of a drama queen

Am scris Art cu capital A pentru ca nu ma refer la vreo arta anume, si nici nu incercam sa atribui publicitatii vreun rang pe care nu-l are. Ma refeream la relatia art-copy, care incepe sa semene tot mai mult cu o relatie de casatorie. Sau macar de cuplu. E asa. Sa va zic.

Relatia art-copy se aseamana unor aranjamente medievale, cand fetele erau petite baietilor, li se prezentau zestrele, se cunosteau, se placeau sau nu, se luau oricum si incercau sa make it work. Apoi aparea un copil, doi, trei, mai inteligenti sau nu, in functie de natura parintilor. Copiii puteau sa faca parte din plebe sau chiar sa fie premianti, iar un copil premiant creste satisfactia oricarui parinte. Cam asa e si la noi. Angajatului i se aduce un nou coleg. In interviul de angajare, parintele – in acest caz managerul direct al angajatului – povesteste despre calitatile viitorului coleg, si face profilul intervievatului in functie de compatibilitatea cu angajatul respectiv. Personalitatile lor trebuie sa se completeze reciproc. Nu este de dorit ca intr-o relatie copy-art sa activeze doi lideri caposi, doi timizi plangaciosi, de fapt nu este de dorit sa fie 2 x nimic. Se vor bate cap in cap si nu va iesi nimic productiv de acolo.

Dupa ce intervievatul devine angajat, urmeaza o perioada de tatonare. Artul si copyul sunt pusi in aceeasi banca, la birouri alaturate, cum ar veni, si li se da un proiect pilot ca sa se observe evolutia. Apoi ei isi iau o sala, se intalnesc, discuta, isi observa unul altuia metodele de lucru, intervin din cand in cand cu amintiri din copilarie si glumite stanjenite care sa detensioneze atmosfera. Proiectul pilot e un fel de prima intalnire, in care amandoi sunt rezervati si timizi si nu stiu exact la ce sa se astepte.

Apoi lucrurile avanseaza, de obicei in bine. Atmosfera se mai detensioneaza, incep adresarile directe, coatele subtile si “inside jokes” stiute doar de ei, a caror explicatie trebuie ascunsa fata de superior, ca sa se vada formarea legaturii ezoterice. Dupa ce s-a stabilit ca cei doi se vor intelege bine pe o perioada indelungata, carevasazica a trecut perioada de proba, sunt considerati o echipa, adresarea se face catre echipa, mailurile se transmit amandurora, si astfel devin o portocala intreaga, formata din doua jumatati care pana erau fost profund ratacite.

Si atunci incep simptomele vietii de cuplu. Fiecare trebuie sa stie mereu cu ce se ocupa celalalt, unde se duce si la ce ora vine, cat timp dureaza sa faca una alta, de ce intarzie dimineata si la ce ora paraseste programul. Pentru ca totul se intampla in echipa, jumatatea 1 trebuie sa-si aranjeze programul in functie de jumatatea 2, si aici intervin de obicei anumite discutii conjugale, purtate cu zambetul pe buze si eventual fara cunostinta sefului, pentru ca nu vrem sa ne facem de cacao in public. “Daca n-ai mai sta atata timp la Y ai avea timp sa faci X!” “Spune-mi si mie cand mai pleci ca sa nu stau dupa tine ca proasta!” “Daca nu-mi dai la timp X normal ca n-am timp sa fac Y!” si discutiile continua.

Dupa ce problemele temporale se regleaza si fiecare se adapteaza la fusul orar al celuilalt, incep criticile muncii creative, care sunt un fel de lovitura in orgoliu. Parerea celuilalt este foarte valoroasa in munca de echipa, dar o parere sincera si constructiva nu poate fi formulata decat dupa ce trece o perioada de adaptare, insa si atunci exista riscul ca relatia sa se deterioreze semnificativ, in functie de deschiderea catre feedback a unuia si a altuia. Feedbackul trebuie dat, din nou, cu zambetul pe buze si intr-o maniera pozitiva, adica nu ne chilotarim aici ca la piata. La intrebarea “Iti place textul asta”, raspunsul “Nu prea” echivaleaza cu “Da, esti grasa!” intr-o relatie de casnicie. Sau “iti place cum iese layoutul asta?” “Mie personal nu, dar poate altora da” e un fel de “Nu esti in stare nici sa insurubezi un bec, incapabilule!”.

Mai exista si problema pisalogelii, care de exemplu la noi e foarte frecventa pentru ca eu am aceasta calitate de a fi deosebit de pisaloaga. Incerc sa remediez aceasta greseala pentru ca coechipierul meu este vadit deranjat de insistentele mele. Insa intr-o relatie intri mereu cu bagajul relatiilor trecute, iar fostul meu art se descurca doar cu pisalogeli. De exemplu, in programul zilnic aveam de zis urmatoarele replici “Azi trebuie sa te apuci de aia, ca sa ai timp sa termini pana maine, mai trebuie sa dai aia la sfarsitul zilei si nu uita sa modifici aia pe aia, dar poti sa o faci la pranz pentru ca nu iti ia decat vreo 10 minute”. Aici avem o relatie de dependenta profunda, in care sotia pregateste micul dejun, lasa outfitul complet calcat pe pat de la cravata pana la sosete si plaseaza cheile de la masina exact in buzunarul stang de la sacoul purtat in ziua aceea, ca sa nu fie barbatul confuzat cand pleaca de acasa. Insa alti oameni sunt putin mai independenti decat atat, iar asemenea pisalogeli ii pot scoate din minti.

Insa si un barbat prea miserupist strica la casa omului pentru ca poate naste frustrari de genul “Nu iti pasa deloc de proiectul asta!” sau “Niciodata nu iti dai cu parerea daca imi sta mai bine in rosu sau albastru”.

Exemplele pot continua la nesfarsit. Iar acum tre sa fug pentru ca ma asteapta artul la o intalnire, probabil suspectand ca il insel cu blogul.