thoughts of a drama queen

Weekend update, cu Zappy Zapperson.

Deci ce am mai facut in zilele astea de tacere mormantala? Pai, am zburat, de exemplu. A fost un fel de drum haios cu peripetii, desi haios nu pot sa zic ca a fost decat acum cand ma uit in urma la evenimente. Atunci a fost mai putin haios. De exemplu, in dimineata de joi la ora 6, in timp ce asteptam taxi-ul, imi cautam frenetic buletinul pentru ca nu-l gaseam! Adi mi-a strigat asa mai mult in gluma din dormitor, pe jumate adormit: “vezi sa nu iti uiti buletinul!” si eu, asa de control, am zis sa ma mai uit totusi o data in geanta sa vad daca e acolo. Surpriza! Nu era. Asa ca l-am trezit si pe domnu’ din somn sa vine sa ma ajute sa caut, si cred ca cu greu s-a abtinut sa nu ma scoata afara in zapada drept pedeapsa. Pana la urma, dupa niste panica si sfortari de memorie, l-am gasit pe fundul unei plashi de Carrefour pe care am folosit-o in ultima vizita la Pitulici. Complicat, nene.

Asa, si in aeroport m-am intalnit cu un fost coleg de liceu, care mi-a spus ca mai tre’ sa cotizez 20 de oiro la bilet daca am bagaj de cala. Si aveam. Dar inainte sa ajung acolo, am stat la o coada infernala, plina de oameni care nu voiau sa stea la coada. Timpul trecea si noi stateam, pentru ca aia se miscau cu incetinitoru. Stiti faza aia cum ca se inchid casele cu 40 de minute inainte de decolare? Am crezut ca mor de nervi cand cu 5 minute inainte de ora respectiva, eu mai aveam inca vreo 20 de oameni in fata. Pana la urma au ignorat regula si ne-am trezit cu o frumoasa intarziere.

O, dar sa vedeti ce fericire ne-a asteptat la controlul posesiunilor. Cred ca liniile aeriene au ceva contracte cu firmele producatoare de cipici de unica folosinta, pentru ca mai nou, 90% dintre pasageri trebuie sa se descalte si sa treaca pragul cu cipicii de unica folosinta. Sa-ti controleze in sosoni sa vada daca n-ai ascuns acolo o vietate mica din Patagonia. La Baneasa s-a si stricat scannerul ala de genti si a trebuit sa ne mutam pe altul, cu catel si cu purcel. La Arad s-a stricat pragul detector de metale, care piuia intr-una, asa ca treceam prin el cam degeaba. Si tot la Arad, nici macar nu ne-au intrebat de bilete cand am trecut prin pragul metalic. Puteam sa fac o excursie la Bucuresti pe de-a gratisu, ca nu m-a mai intrebat nimeni de fericire de la Check-in pana la aterizare.

Ma rog. A fost foarte “Romania” toata faza. Sa nu mai zic ca nu ne-a controlat nimeni buletinele nici la Arad, nici la Bucuresti la aterizare. Puteam sa fiu imigrant ilegal, puteam sa fiu nepoata lu’ Omar Haissam, ca tot acolo era. Bai, o incompetenta fenomen, asa ceva mai rar. Dar cel mai frumos a fost in avion, la intoarcere, cand stewardesele nu se mai puteau opri din ras. Dar nu asa, radeau cu lacrimi si spume, in timp ce prezentau instructiunile alea de siguranta. Eu ma uitam ca tampita. Nu mi se parea deloc amuzanta posibilitatea ca intregul echipaj de zbor era sub influenta drogurilor.

Alta intamplare haioasa din weekend a fost majoratul la care am fost. Deci cum am ajuns eu la majorat, probabil va intrebati. Pai era o frumoasa seara de vineri si Prodanica fusese invitata de vecina ei de o viata la majorat. Si trebuia sa mearga un pic, macar sa faca act de prezenta. Zic oooo, dar asta e o foarte buna ocazie sa ne amuzam! Pentru ca oricum alte activitati mult mai interesante nu se intrezareau, pentru ca adevaru-i ca mi-am ales un weekend cam mort de vizitat orasul. Si m-am autoinvitat pe myself si pe inca un fost coleg de liceu sa mergem toti 3 muschetarii la majorat, sa stam intr-un colt si sa radem de copiii de 17 ani. Zis si facut! Am ajuns acolo pe la 22 si am avut un soc. Copiii din Moise Nicoara mai nou asculta multe manele. Si nu doar la betie. Pentru ca era 22 si manelele erau in floare, si acu’ sa fim seriosi, cat de beat poti fi la ora 22?! Dar copiii stiau versuri pe de rost, faceau hore, fetele dansau, se taiau pe vene, exclamau versuri de bucurie si de jale, dar mai mult de bucurie. Cand se schimba muzica, se asezau plictisiti la locurile lor si asteptau nerabdatori urmatoarea manea.

2 sticle de vin rosu mai tarziu si intreaga situatie mi s-a parut foarte amuzanta. Ba chiar am participat la un dans al pinguinului, sa nu zica nimeni ca n-am fost implicata in actiune. Am mancat tort, am ciocnit sampanie si am stat pana la 3 dimineata. Ne-am decis ca trebuie sa mergem la cate un majorat in fiecare an, sa ne imbracam frumos si sa ne simtim tineri.

Am mai trecut prin diverse peripetii, de exemplu am fost la “cel mai tare club din arad” si m-am simtit ca la discoteca din sat, dar asta intr-un alt post daca va fi cazul. Pentru ca, nu-i asa, intre timp m-am intors in scumpul camp muncitoresc si imi vine sa mor de somn. Si la Bucuresti iar a inceput potopul, ninge like there’s no tomorrow! Nu stiu sincer cat mai rezistam psihic.

Ziua buna.