thoughts of a drama queen

N-am timp azi. Don’t hate me.

Dar daca tot ati intrat, va dezvalui prima pagina din romanul ala Chick lit pe care m-am apucat sa-l scriu, am scris 8 pagini si am renuntat. Va pupez.

Deci:

“Of, fir-ar-a dracu!”. Prima injuratura a zilei. M-am aplecat si am inceput sa adun ce am scapat pe jos, sa bag totul inapoi in plasa mare de rafie luata de la Carrefour, pe care o foloseam acum ca sa car haine dintr-un loc in altul.

Era o zi ploioasa si eu iar parcasem la dracu in praznic. “Intr-o zi poate am sa invat si eu sa parchez calumea, sa nu ma mai lupt cu toti taximetristii care imi spun ca sunt pericol public.” Ma gandeam in timp ce imi stergeam inca un strop de ploaie de pe frunte. In fiecare zi faceam la fel. Ajungeam pe la 18 – 19 seara, dupa aproape o ora de chin petrecut in trafic, ora in care imi venea de mai multe ori sa comit un genocid, in care imi antrenam serios piciorul pentru concursul “top de cate ori poti sa schimbi din viteza 1a intr-a 2a”.

Aproape de casa incepeam deja sa caut loc de parcare. Faceam mereu aceeasi chestie. Treceam pe langa un loc unde as fi putut sa o bag lejer – loc de parcare cu fata, singurul la care ma pricep cat de cat. Ma uitam scurt la el si imi spuneam “Nu. De data asta gasesc unul mai aproape.” Inaintam increzatoare. Ajungeam apoape de intrarea blocului si nimic. De fapt mint, erau cateva locuri, cu parcare laterala, dar dupa cum spuneam, nu ma pricep sa le fac asa ca le desconsider aproape automat. Asa ca acolo trebuia sa fac minunata intoarcere din 16 miscari, pe care mi-am promis ca o voi patenta. La intoarcerea in spatii inguste nu pot sa zic chiar ca nu ma pricep, ci doar ca masina mea nu este echipata pentru asa ceva. Fiindca nu are servo.

Intorc si revin la locul vazut initial, unde o si las, plina de nervi. Apoi, cu 12 plase in mana si cealalta mana in cap, ma grabesc spre bloc gandindu-ma ca umblam la fel de mult in vremurile in care mergeam cu tramvaiul.

Dar pentru dimineata aceea era deja prea tarziu. Am ajuns la masina stropita din cap pana in picioare si am zambit cand am vazut ochelarii de soare “aviator” pe bancheta din spate. Imi placeau atat de mult incat incepusem deja sa-I port, chiar daca era doar Aprilie si rar se gasea cate o zi in care sa se iteasca soarele. Am bagat cheia in broasca de la portbagat, am tras in sus si am aruncat plasa cu haine peste mizeria care trona acolo. Un cos de plastic pentru “transportat lucruri”, pe care mi l-a plantat mama acolo atunci cand mi-a dat si masina. In cos am indesat o geaca groasa de iarna, pentru vremuri grele. Langa zacea o rascoleta galbena pentru raschetat gheata de pe parbriz, niste ulei de motor, lichid de parbriz si alte mizerii uitate de cand lumea. “Intr-o zi o sa fac curat” mi-am zis, alt gand care ma tot bantuia tot de cand am primit masina.

Am deschis portiera, m-am urcat la volan, pornit, apasat frana, tras frana de mana, pornit in marsarier intoarsa pe de-a intregul sa urmaresc daca nu vine nimeni. Proces anevoios, stiu, dar trebuie parcurs in fiecare dimineata. Iar, cu bunavointa unui domn – dar niciodata a unei doamne, intru si eu in rand si purced spre birou.

…. nu cred ca va urma.