thoughts of a drama queen

Unii au pasarele pe cap. Altii au stoluri. Altii pitici, o armata intreaga, o tara de pitici albastrii ca in Smurfs. Am si eu o gasca de pitici, care are fiecare atributia lui, adica fiecare se ocupa de un anume tabiet din viata mea pe care trebuie sa-l respect, pentru ca altfel imi intra piticul in coma si e greu de resuscitat. Piticii apar si dispar, pentru ca unii isi vad de viata pe masura ce tabieturile mele se dezvolta. Atunci se muta altul in cutia mea craniana si isi face veacul pana cand i se termina si lui ciclul de viata.

Primul pitic apare dimineata, la prima ora, cand suna ceasul. Atunci eu nu vreau sub nicio forma sa ma trezesc. Piticul imi zice nu, nu nu. Mai stai acolo trantita. Si atunci am noroc cu Adi care se ridica constiincios si ma lasa pe mine sa mai zac vreo 10 minute pana se linisteste piticul. Apoi pot sa imi vad de toaleta matinala. Urmeaza piticul care se ocupa de stomac, un pitic nou, pe care nu il aveam inainte sa ma mut. Adica inainte sa ma oblige Adi sa mananc micul dejun pentru ca e cea mai necesara masa a zilei! Si atunci piticul de stomac plange, urla de foame. Ma face sa ma simt rau de foame. Mananc un bol de cereale, un iaurt, ceva light. Daca piticul va fi responsabil cu ingrasarea mea, il bag in coma si ma doare la basca!

Piticul de pe drum e un dragut, ii place cand conduc si ii place sa asculte muzica. Asta trebuie sa fac si eu. Diminetile in care nu conduc si merg in dreapta Adiului sunt extrem de triste pentru piticul autovehiculist. Si celelalte au devenit putin mai deprimante de cand drumul mi s-a scurtat la 10 minute in loc de 30, cat faceam din Pantelimon. Dar e ok, ne multumim cu ce avem. Ajung dimineata, aprind calculatorul si dau click pe Outlook. Outlook se deschide greu si in timp ce il astept intra in functiune piticul cafegiu, care ma trimite la parter sa imi umplu cana de cafea. Piticul cafegiu e extrem de mofturos, pentru ca nu ii place cafeaua decat cu o zaharina si doua (dar sa fie doua!) cutiute de lapte. Cand nu sunt doua cutiute de lapte, aproape ca ma face sa plang, piticul. Se enerveaza atat de tare, incat ziua e ruinata total. Avem piticii de salvare care mai rezolva situatia cu cate ceva dulce, dar fara doua cutiute de lapte…

Piticul care ma impinge sa scriu blogul e printre cei mai enervanti. Pentru ca, in unele dimineti ca aceasta, chiar nu am chef sa scriu. Subiectele pe are mi-ar placea sa le abordez fie imi vor distruge relatia, fie sunt extra-arhi discutate pe toate blogurile, fie sunt o plictiseala ca asta. Si atunci prefer sa nu scriu. Dar apare piticul de blog care se joaca cu sentimentul meu de vinovatie, si imi imaginez 600 de oameni care intra cu cafeaua in fata pe blog si nu gasesc nimic de citit, si atunci piticul lor care vrea sa citeasca blogul Zapei ce parere o sa aiba? Pot eu sa imi asum responsabilitatea pentru 600 de pitici bolnavi de nervi? Nu pot. Si atunci scriu.

Mai e piticul anti-treaba, care n-are chef sa munceasca inainte de ora 11. S-a decretat undeva in capul meu, la o sedinta a piticilor, ca tot ce e inainte de ora 11 trebuie pastrat pentru relaxare intercraniana. Documentare, citit stiri, alte bloguri, privit poze, conversat cu prieteni lasati in urma la Arad, vizionat haine candidate pentru posibila achizitionare. Cand vine vreun job urgent de predat dimineata, piticul e total demoralizat si mai si intervine in capacitatea mea de a oferi un output de cea mai buna calitate. Am noroc ca majoritatea oamenilor au acest gen de pitic asa ca nu prea ma streseaza nimeni inainte de 11.

Piticul pranzului e un scump, la 12:45 incepe sa se agite ca lui ii e foame. S- a transformat intr-un fel de reflexul lui Pavlov sa mergem la 12:45 la pranz,  asa ca cineva vocifereaza “mergem la masa?” (in general eu), eu (sau tot eu) raspund “da!” dupa care ma ridic in picioare, imi iau jacheta, banii, telefonul si spun “va astept jos!”. Pentru ca restul nu se ridica in picioare la comanda. Piticul lor vrea ca ei sa isi termine treaba, sa nu plece cu proiectul terminat pe jumatate. Dar daca le spun ca ii astept jos le declansez un sentiment de vinovatie si merge. Nu pot sa ma lase sa astept la nesfarsit. Pana la urma apar si ei si eu imi fac piticul infometat fericit. A nu se intelege ca il supar prea des pe piticul responsabil de dieta mea echilibrata. Am voie maxim o prajitura pe saptamana si nu m-am mai atins de cartofi de nici eu nu mia stiu cand. E important sa-mi pastrez toti piticii fericiti.

Si uite asa continua povestea pana seara tarziu, doar asa pot eu sa duc o existenta normala. Daca ma tin frumos de toti piticii astia si ii respect cum ma respecta si ei pe mine. I’m so crazy.