thoughts of a drama queen

Sunt sigura ca stiti povestea cu madlena lui Proust… da, nenea ala care a muscat (sau a mirosit? nu mai stiu) o madlena cu caise si s-a intors in timp. Asa am patit si eu azi dimineata. Eram “de servici” la a face micul dejun. De obicei aceasta actiune se rezuma la turnatul cerealelor intr-un bol. Dar in dimineata punga rasuna de goala ce era. Asa ca a trebuit sa apelez la resurse alternative. Adica gem. Marmelada, magiun, pasta de fructe, cum vreti voi. Am pus mana pe borcanul pe care mi l-a dat mama ultima oara cand am fost acasa. L-am deschis. Si era de macese! Stiu ca pentru voi poate nu inseamna mare lucru, dar pentru mine inseamna.

Gemul de macese era cel mai bun din casa. Cred ca il facea totusi bunica mea, nu mama, dar ne trimitea tot timpul cateva borcane. Si cand era vorba de gem, cel de macese era tot timpul prima alegere. Ca era cel mai bun. Si tocmai de aia se termina foarte repede. Cand nu mai aveam gem de macese, era jale, era suferinta. Se poate spune ca eram indragostita de gemul de macese. Si totusi, am uitat de el. M-am mutat la Bucuresti si am uitat de existenta lui si de cat de bun era. Cand am bagat de dimineata nasu’ in el am crezut ca mor de fericire. Am inceput sa urlu prin casa “avem gem de maceeeese!” si am facut repede 4 felii, pentru amandoi.

Adi a zis ca are un gust ciudat. Mi-a venit sa-i dau una cu liniaru’ peste palma, pentru un asemenea sacrilegiu. Dar e ok, papilele gustative ti se formeaza in functie de ce mananci cand esti mic. N-avea cum sa-l aprecieze la fel. Totusi, l-am fortat sa manance toata felia, pana cand a afirmat la sfarsit, oarecum schingiuit, ca e bun.

Si mi-am mai amintit cu ocazia asta o groaza de chestii. Cum m-a invatat mama sa fac o omleta, primul fel de mancare pe care am invatat sa-l fac. Ca si majoritatea din voi, probabil. Chiar daca fac niste omlete minunate, si am purces in a face omlete minunate ani de zile, tot nu stiu sa fierb un ou calumea, sau sa fac un ochi fara sa se sparga. Cu toate astea, gatesc cu placere, mai ales daca e vorba de niste ciudatenii pe care nu le-a mai vazut pamantul. Dar sa revenim la omleta. Cand a vazut mama ca deja faceam cate doua trei omlete pe saptamana, a simtit ca este acolo rost de talent culinar. Si m-a invatat sa fierb orez si cartofi. Stiu ca pare ca n-ai ce sa inveti la chestiile astea, dar nu e chiar asa. Se poate sa fierbi orez prost ce sa mai zic de cartofi. Am reusit o data sa fac un piure cu cartofi semi-cruzi, pentru ca i-am fiert in coaja si nu statusera destul. Si nu erau moi, decat pe dinafara. Asa ca, vazand ca nu reusesc sa ii pasirez cu furculita, i-am bagat in mixer. Si au iesit un fel de salata de fasii de cartofi nefacuti. Un deliciu culinar. Mama si-a pus o conserva de ceva si tata a mancat, ca el oricum era obisnuit sa manance tot felul de resturi de prin frigider sau mancare ceausista cu standarde calitative inexistente.

Dupa ce a mai trecut timpul si am invatat una alta, cum ar fi mancare de dovlecei, sote de morcovi sau gratar de una sau alta, am trecut la chestii mai complicate. Mi-am dat seama ca daca ai o carte de bucate in fata, care sa-ti explice ca la prosti ce trebuie facut, nu e chiar asa greu. Si i-am uimit o data pe ai mei cu rulouri de pui umplute cu branza la cuptor, cu sote de morcovi cu miere. Valeu, cum s-au mai lins pe degete. Cam asa cum balesc eu in fiecare seara cand ma uit la Top Chef si vad ce nebunii sunt aia in stare sa gateasca. Ingrediente de care n-am auzit in viata mea. Eu inca nu stiu ce sunt “Scallops”. Ia sa caut. Cica niste scoici mai mari. In fine.

In schimb, nu mi-a placut niciodata sa fac curat. Mancare ok, oricand, dar curat?! Blea. Cred ca nici mamei nu i-a placut si de acolo mi se trage. Nepriceperea la curatenie e o chestie genetica. Adica nu numai ca nu-mi place, dar mai si fac curatenie prost. Adica, dupa ce sterg eu oglinda raman tot timpul urme. Niciodata nu-mi trece prin cap sa bag mopul/carpa in zone d’astea obscure unde nu se uita nimeni. N-am talent la frecat aragazul si nici nu-mi place sa-mi obosesc mainile scrijelind ceva cu peria. Cand eram mica, aveam o singura obligatie – si aia din cand in cand – sa sterg praful. Si imi indeplineam obligatia cu talent, stergand doar pe langa obiecte, fara sa le ridic. Genul ala de “cel mai prost sters de praf cu putinta”. Cand a vazut mama ca nu ma poate folosi nici pe mine ca sclav al curateniei, oricate hartii de o suta de mii ar fi scos de la naftalina, s-a gandit ca mai bine angajeaza o tanti care sa ne faca din cand in cand curat. Si asa, era toata lumea fericita. Eu nu trebuia sa spal geamuri si femeia isi lua salar. Ba chiar ii facam si cafea dimineata, ca v-am zis, treburi de bucatarie imi fac placere.

Acestea fiind spuse, cred ca diseara tre’ sa fac curatenie. Ca rasplata, maine ma duce la mall in Cotroceni sa-mi folosesc tichetele de reducere (uahaha!). Va pup, uichend fain.