thoughts of a drama queen

Mie-mi place foarte mult sa joc carti. Foarte foarte mult. Stiu sa joc orice fel de carti vreti, mai putin canasta. Adica stiu de la clasicele septica si kems, la whist, rends, cruce, poker de toate felurile si bajbai cu un pic de bridge pe care mi-ar placea sa-l invat mai bine si sa-l joc in draci. Pasiunea mea pentru carti se manifesta uneori cand ne strangem mai multi si ne punem pe jucat. Atunci iese bucata aia de geaman competitiv din mine, care castiga aproape tot timpul si se oftica atunci cand pierde. Nu e de jucat cu mine, decat daca ai simtul umorului si nu te enervezi cand ma enervez eu ca pierd.

In weekend a venit un cuplu de prieteni la noi, sa jucam ceva. Ne-am pus un pahar de vin, am copt o narghilea pe care am pozitionat-o strategic intr-un colt al mesei. Ei voiau in mijloc dar eu am protestat ca simetria narghilelei ar strica simetria jocului. Adica narghileaua obtura calitatea jocului si nu era bine! Cand eu joc carti, trebuie sa fie totul perfect. Si jucam whist. Eu am facut tabelul si urma sa notez. Ca de obicei. Daca nu scriu eu, parca nu e jocul cum trebuie. Am noroc ca n-am intalnit pe nimeni pana acum care sa fie obsedat sa scrie si sa noteze, deci e ok, fericirea mi se atribuie mie mereu.

Si am jucat. Prima tura, am castigat eu, detasat. A doua tura, m-am luptat cu entitatea masculina a cuplului invitat, care se tot incapatana sa ma urmeze constiincios. Adi juca la 0. Nu stiu daca stiti whist, dar daca reusesti in final sa ai 0, esti cel mai tare. Castigi indiscutabil. Tocmai de aia e si greu sa faci 0. Am castigat tot eu, deci n-a reusit sa faca 0. Era 12 noaptea dar ne-am decis sa mai jucam o tura. Eram pe la sfarsitul sticlelor de vin, deci luciditatea incepuse deja sa puna probleme. Dar ce nu face omul pentru inca un joc.

Din pacate, tura a inceput prost. La jocurile de 1 am tot avut cartile care nu trebuie si am pierdut de cateva ori. Cand am vazut ca ceilalti se indeparteaza vertiginos, am anuntat ca joc la 0, fiind singua mea sansa sa castig. Si am jucat exemplar, am castigat si am pierdut exact cat a trebuit. La sfarsit, maia veam 80. Trebuia sa pierd 8 maini in 2 ture. Nu parea foarte greu. Am anuntat ca fac 8 maini sperand sa fac macar una, ca sa am ce pierde tura urmatoare. Si… supriza, n-am dus niciuna. Deci la penultima tura, eu aveam 0. Ceea ce facea sa devina imposibil sa raman la 0 tura urmatoare. Era sa mor de nervi. Cred ca imi zvacneau toate venele capului si a gatului. Am avut noroc ca ceilalti au apreciat efortul si am pus totul pe seama sortii. A castigat entitatea feminina a cuplului invitat.

La sfarsit, totusi nu m-am lasat. Am facut o suma a punctelor din toate cele 3 jocuri jucate. Si tot eu am iesit pe locul 1. In timp ce ceilalti se incaltau si abia asteptau sa scape de competititvitatea mea, jurand ca nu mai calca in veci in acel iad al jocurilor de noroc, eu ma bucuram nespus ca totusi am castigat. “Da am castigat, asa-i, asa-i?” ii spuneam Adiului, in timp ce el ma pupa pe frunte si se gandea la ce ospiciu ar putea sa ma interneze mai repede.

Totul mi se trage din copilarie. Tata, un impatimit al jocurilor de noroc, s-a lasat de viciu dupa ce era sa-si piarda niste bunuri considerabile la poker. Si atunci, si-a format un fel de misiune in a ma educa si pe mine sa fiu responsabila in aceasta privinta. Asa ca m-a invatat sa joc poker la 6 ani. Eu eram copilul ala care inca nu mergea in clasa 1a, dar stia ca un full e mai tare decat o chinta la as. Si, dupa cativa ani, in timpul unei partide de poker pe chibrituri, m-a trimis sa-i aduc tigarile si a masluit cartile. Mi-a servit o chinta de romb de toata frumusetea. Eram in extaz. Mi-am oferit pe tava toate chibriturile, fiind convinsa ca nu are cum sa aiba o mana mai buna. Dupa ce mi-a luat chibriturile, am inceput sa ofer jacheta mea noua de nu stiu unde, jucarii si chestii pe care le mai aveam prin casa. Dupa care mi-a aratat. Ca avea o chinta roiala. Pe care si-o servise singur, bineinteles, dar cu toate astea eu nu aveam ce face pentru ca era mai mare si mai tare decat mine. Mi-a dat o lectie care se traducea prin – nu juca niciodata poker pe bani.

Din pacate (sau din fericire) aceasta inversunare a tatei impotriva jocurilor de noroc a generat in mine o mare pasiune pentru carti. Si chiar daca nu ma apropii de cazionuri si nu mi-as da niciodata portofelul la poker, parca tot nu-mi place sa joc fara sa simt ca risc ceva. Macar o suta de mii acolo. Sau banii pe un pachet de seminte pe care sa jucam. Sa fie o valoare, ceva.

Vai cat imi plac cartile. Stie cineva sa joace bridge? Ca eu tot caut parteneri de joc care sa trait 25 de ani pe vremea lu’ Ceausescu. Se pare ca e un joc invechit si nu mai are nimeni chef de el. Dar serile alea in care jucau ai mei pana noaptea tarziu… ce frumos. Binie. Va las. Pi mainie.