thoughts of a drama queen

Ante Scriptum: Nu vreau sa aud niciun comentariu legat de titlu. Eu sunt banateanca si asa vorbesc. N-am de gand sa spun “invatatoarei” doar asa, sa va fac voua pe plac *banatu-i fruncea*.

Prima zi. De orice. Nu e prea minunata pentru nimeni. Pe parcursul vietii treci prin mai multe prime zile, de tot felul. Prima zi la gradinita, cand plangi de simti ca iti ies plamanii pe gura, cand te gandesti ca lumea s-a sfarsit pentru ca parintii te-au abandonat intr-o mare plina de alti copii abandonati. Incet incet, ajungi sa te indragostesti de educatoare pentru ca e singurul substitut matern pe care il gasesti in toata gloata aia. Si seara, cand vin parintii dupa tine, parca tot nu iti vine sa crezi ca nu te-au abandonat. Circul se reia in schimb a doua zi cand vezi ca drumul tot spre gradi duce. La dracu.

Exista si varianta aia fericita (cum am fost eu), in care abia asteptam sa plece ai mei o data de acolo, ca sa pot eu sa stau sa ma joc cu copiiiiii. Cand am vazut ca acolo sunt multi copii, i-am somat pe ai mei sa plece o data si sa ma lase in pace. Ai mei s-au simtit probabil raniti putin in orgoliul lor de vrabiuta, dar s-au simtit in acelasi timp bucurosi ca nu s-au pricopsit cu un zid al plangerii.

Prima zi de scoala, aia din fiecare an. Exista 3 ani cruciali – a 1a, a 5a si a 9a, cand trebuie sa cunosti 29 de persoane noi si asta nu e foarte placut. Nici pentru cei mai sociabili dintre sociabili, nu e fun. De obicei te agati de prima persoana pe care o cunosti – intr-a 5a si a 9a se mai gasesc dinastia, ramasi de prin clasele mai mici, si il epuizezi pe ala pana cand apuci sa te imprietenesti cu altii. Proces care dureaza si nu e intotdeauna placut. Ba chiar invers. Copiii sunt rai, asa ca incep prin a se batjocori si discrimina inainte sa se imprieteneasca. In clasa a 9a, la mine a fost Razboiul Lumilor. Eram ca niste salbatici in jungla, care ne certam, nu ne intelegeam, baietii alergau dupa fete si fetele alergau dupa baieti din clasele mai mari, era o ciorba de oameni si personalitati acolo. Asta ca sa plangem intr-a 12a o luna intreaga zilnic unii dupa altii. Prima zi e mai grea.

Prima zi de facultate cand grupul d 30 s-a largit la un grup mult mai mare. La mine au fost 120 in serie, cu care m-am trezit intr-o sala, fara sa am de cine sa ma agat. Eram putin coplesita de atata lume straina cu care m-am trezit practic intr-o sala ascultand primul curs de contabilitate. Practic nu cunosteam pe nimeni, in afara unei singure fete care era tot din Arad. Da, ok, se poate lega ceva si pe chestia asta. Mai ales ca eu tind sa devin foarte sociabila daca am un interes in asta. In curand s-au mai legat niste chestii pe acolo, cu diversi transilvaneni pe care i-am cules pe drum. In general brasoveni si sibieni, ca sa putem avea si noi ceva in comun. Ma rog, despre facultate n-am de zis nici bune nici rele. Inversunarea noastra impotriva sistemului ne-a facut sa avem despre ce schimba o vorba cand ne vedem. Ca profesorii sunt incompetenti, nu stiu germana si in general, nu-si dau interesul. La fel ca studentii. Ca daca tot ne lasa sa copiem, de ce ne da 7, si tot asa.

Prima zi de lucru a fost de departe cea mai coplesitoare. La primul servici nu, pentru ca eram doua angajate si ma simteam un pic ca si cand fac practica sau ceva. Dar aici, unde stiam ca sunt peste 100 de angajati, unde media de varsta era 27, 28 si eu nici nu implinisem 20… eram terifiata de-a dreptul. Intr-un loc unde fiecare e pe treaba lui, fiecare are ceva de facut, sta comod in scaunul lui si isi tasteaza un post intr-un blog, e cam greu sa te bagi in seama. Mai ales ca subiectele de conversatie comune se ingusteaza datorita diferentelor de varsta, trecut, educatie, viitor si stare civila. Adaptarea a durat ceva vreme, dar in curand participam deja la discutiile colegelor mele despre nunti, inele, voaluri, locatii si invitatii. Cam asta era subiectul predominant de conversatie intre ele. Si trebuia sa ma conformez. Nu puteam sa vorbesc cu ele despre doru’ de colegii de liceu, despre petrecerile in Expirat si despre dramele mele in dragoste.

Azi e prima zi in care au venit doi colegi noi. Noii mei doi colegi, de fapt. Pentru ca ramasesem fara artzi acu’ vreo doua saptamani cand au plecat doi deodata. Si acum traiesc ei probabil tot felul de senzatii dinalea dubioase pe care m-am chinuti sa le descriu pana acum. Eu traiesc senzatii dubioase pentru ca mi-ar placea ca ei sa nu traiasca senzatii dubioase si sa trecem pe fast forward peste perioada de acomodare. And then we shall boogie. )

Mbine, acu’ ati inteles tot prologul asta. In concluzie nu prea imi place mie prima zi, dar zilele care urmeaza au fost cu tenta pozitiva in 100% din cazuri. Va salut constiincios. A dvs, Zapa.