Terapie prin lacrimi
Asa. Acu’ vreo doua zile am fost in Pantelimon sa-mi mai iau vreo doua trei plase cu chestii. Tot iau si iau si nu se mai termina, dar egal. Si eu acolo am un fel de dulap, mostenit de la proprietareasa. Are sus doua usi care se deschid si care contin 2 rafturi, iar dedesubt are o usa sub forma de trapa, care se deschide si aia si tot doua rafturi are. Dupa care jos mai are cateva sertare. Deci ar fi fost dragut el asa, daca nu m-ar fi detestat foarte tare. De ce zic asta? Pai m-am pus eu in pe genunchi, pe podea, in fata sertarelor, sa mai sap pe acolo dupa ce as putea sa iau mai iau acasa. Si la un moment dat, ceva cade in viteza. Si aud POC. Mai mult decat atat, am inceput sa simt o durere acuta in varful capului. Totusi, mi-a luat cateva secunde sa-mi dau seama ca mi-a CHIAR cazut in cap trapa de la dulap. Am inceput sa ma vait ca un motan in calduri, si lacrimile au inceput sa-mi siroiasca pe obraji. Pana cand a venit pitulica sa verifice ce s-a intamplat, imi trecuse deja. Totusi, un cucui mare isi face veacul pe la mine prin cap. Instant mi-au venit intrebari generate de prea multe episoade din Grey’s Anatomy cum ca daca imi sangereaza creierul? Dar mi-au trecut la fel de repede.
Eu sunt o plangacioasa. Desi nu-i cel mai placut lucru de recunoscut, plang super repede. Mai mult de nervi decat de orice altceva. De nervi, de rusine, de oboseala, de fericire. Plang la filme, la seriale, la carti, la telefon. There is never a stopping to my crying. And to my pain. Si ca sa mearga toate mana in mana, cateodata imi caut durere ca nodul in papura, ca sa am de ce plange. Dar nu conteaza, nu suntem aici sa vorbim despre deplinatatea facultatilor mele mintale!
Oricum, durerea fizica e mult mai putin importanta decat cea indusa psihic. Am trecut de varsta aia de 5 ani cand cadeam in bot si incepeam sa bocim. Se intampla rar, la ocazii speciale cum ar fi cea de mai sus. Mai e momentul ala minunat in care dai cu degetul mic de la picior intr-un colt de pat, sau cand iti prinzi degetul aratator de la mana la scara pe care tocmai te urcasesi ca sa speli geamurile (Mi s-a intamplat, da, tot mie).
Sa va mai spun despre plans. Acum cateva zile am terminat “E cineva acolo”. De Marian Keyes. Am terminat cu cartile lui Marian Keyes, pur si simplu pentru ca am citit tot ce s-a tradus in romana. Acu’ daca imi citeste cineva din America blogu’ si are chef sa imi trimita prin curier o copie a lui “Angels” as fi mai mult decat recunoscatoare. Daca nu, mi-o comand eu de undeva, fiti fara grija. Asa. Si am ajuns la ultima pagina a cartii. In care iubitul mort al eroinei principale i-a aparut in vis si i-a spus ca o iubeste. Deci cum? Instant m-au furnicat obrajii, gura a inceput sa-mi tremure, narile se umflau si se dezumflau ritmic, si iata! Lacrimi de iubire. Ce frumos.
In alta zi, un episod din Grey’s. Unu din acela in care vreun copil e pe moarte. Partea ciudata era ca ma uitam la reluare, il mai vazusem o data, si stiam ca pruncul acela nu moare. Ca i se vor gasi organe pe ultima suta de metri. Dar tot m-a apucat plansul. Modul in care il mangaia ma-sa pe cap si ii spunea “You can go now Jackson, it’s ok.. mami loves you”, mi-a frant inima in bucatele marunte. Suspine si muci se auzeau din directia mea. Adi deja nici nu se mai osteneste. La inceput, cand am inceput sa ne uitam la Greys, incerca el sa ma consoleze, sa ma faca sa nu mai plang, sa-mi explice ca e doar un serial. Insa el nu intelegea esentialul. Mie-mi place sa plang. Eu caut sa plang. Daca plang la o drama de pe laptop, ma ajuta sa ma descarc, imi face fluturii din stomac sa faca atac de cord, dupa care adorm mai usor. Don’t ask.
Aseara am gatit si am observat ceva foarte tare. Ma pregateam sa toc o ceapa, si mi-am amintit ca mi-a zis cineva o data sa iau niste apa si sa o tin in gura, in timp ce toc ceapa. Nu intelegeam eu procesul exact si eram sigura ca o sa plang ca o bocitoare la inmormantare, asa cum se intampla de obicei. Dar n-a fost asa. Am simtit intr-adevar niste piscaturi in ochi, dar nici urma de lacrima. M-am gandit eu apoi ca glandele salivare si cele lacrimare sunt interconectate si daca se declanseaza cea salivara, aia lacrimara uita ca trebuie sa lucreze si asta explica fenomenul. Stie cineva, e adevarat?
Si mai plang cand ne certam. Nu cu oricine. Doar cu Adi. Si ne certam din niste cacaturi, de nu va pot descrie. Deci sunt atat de cretine, incat daca le redau ma pufneste rasul, mai mult decat plansul. Dar atunci mi se pare sfarsitul lumii. Si zic ca merita acolo un pic de vaicareala. Dar o fac asa, pe mut, inghitindu-mi hohotele si eventual inchisa in baie. Pentru ca lui nu-i place. Niciunui barbat nu-i place. Dar noi suntem muieri sentimentale, avem hormoni si nu ne putem abtine!
Acu’ nu stiu. Eu tot sper sa apara cineva sa-mi spuna ca nu fac nimic gresit. Ca plansul are efect terapeutic. Ca nu gresesc cu nimic cand ma simt bucuroasa inainte sa incep sa ma uit la un film la care stiu ca o sa plang. Cand recomand filmele astea mai departe, ma acuza ca incerc sa-i deprim. Cand colo eu ma simt atat de iluminata si inspirata. Deci cum e, sa ma duc la psiholog?
O zi cat mai dezlacrimata va doresc!
hello, tot ce ai împărtășit mai sus cu vizitatorii tăi curioși eu cred că se încadrează în limitele unui normal al zilelor noastre, al vremurilor ciudate de acum
așadar e totul natural, cred eu, dar nu vreau să-ți tai elanul de a mai povesti ceva despre tine mai departe
Zappy, m-ai descris perfect :S dupa Seven Pounds am fost cu ochii umflati 2 zile…si la Coco Chanel am tras o tura chiar, la “La vie en rose” de la jumatatea filmului am inceput suvoiu! Iar in real life…mi se zica ca is stone cold hearted
La Grey, am plans cel mai mult…almost every episode..mai ales..MAI ALES..cand plange Christina..:) Uneori plang si cand il vad pe retardul de Derek cand baga fata de puppy…Plang si la citatele de inceput, de final…plang cand plange Lexie..cand Meredith are niste stari vecine cu nebunia..Am plans de nervi cand am decoperit ca am pierdut pozele din calc,cand la finalul unei carti, eroul principal moare..and so on.
Da, clar.Noi, femeile suntem niste sensibiloase:)
Si nu, categoric nu e cazul sa mergi la psiholog.
Sunt stari firesti.Unii le recunosc, altii nu.
Zi buna sa ai!
Una tearless:)
Duminica am revazut The Gladiator..a ensepe mia oara. Pe bune. And guess? Am plans la sfarsit vreo juma de ora…nu ca nu as fi bocit si pe parcursul filmului. Cred ca si peste 30 de ani o sa plang la filmul asta. In rest..la grey’s…hmm…nu cred. Decat cand a murit george
Cu siguranta exista o legatura intre glandele lacrimale si sudoripare(cred ca am si stiut ..candva..la cursurile de orl…cred :-s)…poate gasesti vreun ORL-ist prin zona..sa iti dea mai multe explicatii
Eu ma pricep doar la cei 32 de dinti din gura umana:P:D
Have a nice day;)
Sudoripare? Eu vorbeam de salivare! Not the same
)
.
Ma bucur ca veniti fiecare sa faceti marturisiri lacrimogene. Ma simt mai bine. Mai ziceti
Aaaaaa….ziceai de lacrimale si salivare:P
Si scriam si comment-ul 
Ce sa faci? Sunt cu ochii in carti cu cafeaua sub bot..si mai vorbeam si la telefon
I’m superwoman! (nu wonder..ca inca nu fac minuni! But hey! Who knows?:D)
daca ai sti ca si eu plang la fel de mult…..prima data am pland de fata cu prietenul la “man on fire” si mai eram si in vizita la un cuplu ; m-am abtinut cat am putut da r la final m-am pus pe bocit; si tipa cealalta la fel; recent am bocit la Gossip Girl, ca mi-am luat toate episoadele de pe net; mah si de n-am bocit ca Chuck nu-i mai zicea odata lu’ Blair ca o iubeste….da si cand i-a zis…..potop de plans iara…Deci sa plangem cu toatele!
Si faza cu ceapa si apa e adevarata; eu o stiu de cativa ani de la un bucatar.
da
si eu am plans la gossip girl. noroc ca eram singura in camera si n-am mai marturisit nimanui pana acuma 
)
Si eu am plans incontinuu cand am citit “E cineva acolo?”
In schimb, “Pepenasul” mi s-a parut o mare porcarie
N-as zice chiar “o mare porcarie”, da are femeia altele mult mai misto…
uhm.. am nimerit printre “plângacioase”
zappy, poate îți instalezi pe blog un plugin de anunț pe email la comentarii noi după comentariul tău..?
senchiu.
Si eu – ca si MD care mi-a imprumutat cartea – am plans citind “E cineva acolo”. Nu mi-a venit sa cred ca tipul chiar murise, mi se parea asa totul asa de trist
And I’m a heartless b****h, eu nu plang la filme sau la carti, doar de nervi…
iti dedic o melodie pe masura post-ului
auditie placuta: http://www.youtube.com/watch?v=Ggv3imQfc20
Poi..io la prison brake am rupt de cat am plans
(
plang la orice rahat..”cearta” cu el,sora,parinti,munca,dureri tampite and so on
e atât de relevantă postarea asta pentru numele blogului…I am one, too…you know
ştiu ce înseamnă să găseşti o anumită voluptate în suferinţă şi să simţi nevoia descătuşării prin plâns. şi îmi place treaba asta. însă partea cu drama queen încerc să o ignor, sunt conştientă, dar o ignor. uneori victimizarea asta nu e corectă faţă de cei din jur şi atunci mă gândesc că sunt a dracului de egoistă. şi asta nu îmi mai place.
Eu pe de o parte de aia mi-am si facut blogul.. sa am un loc unde sa ma plang, dar cu constiinta impacata ca o fac doar pentru publicul ce citeste fara obligatii. In real life ma plang destul de putin.. sa stii
bună ideea, atunci
eu cu cât sunt mai răsfăţată cu atât mă plâng mai mult. şi momentan sunt destul de răsfăţată. am avut perioade când chestiile astea se petreceau numai în mine, fără un impact mare asupra celorlalţi. mă enervează că sunt perfect conştientă de asta şi nu suport genul ăsta de atitudine, dar nu pot schimba prima reacţie pe care o am. cel mult o pot masca.
o chestie pe care o fac legat de ceea ce ai zic cu găsitul motivelor din care să plângi, e construirea de scenarii negative, pe care le trăiesc cu ochii minţii şi care îmi provoacă o plăcere sadică. în ceea ce mă priveşte, căci suferinţa altora nu îmi place.
cât de tare!
Si eu sunt atat de plangacioasa….Cand a murit Michael am plans o saptamana intreaga. Am plans la Dama cu Cameli, plang la filme romantice, plang cand sunt nervoasa, plang cand sunt suparata si plang cand sunt prea trista… Dar in afara de asta sunt mereu cu zambetul pe buze:D
Mda… eu de obicei nu plangeam la filme, si la carti nici atat, dar la Grey mai scap cate o lacrima in vreun episod, dupa cum ziceai si tu… chiar si daca il vad in reluare,… si cel mai nasol e ca atunci cand ma cert cu cineva nu ma pot abtine mai ales dc e o cearta foarte aprinsa si atunci ma enervez si mai tare…
Cea mai nasoala faza a fost cand m-a bufnit plansu’ la ora de romana in liceu… de nervi ca nu aveam nu stiu ce tema facuta sau nu stiu ce opera citita si nu stia profu ce sa imi mai faca sa ma linisteasca…
mai plangeam si eu la scoala cateodata. so lame
). mai ales in ultimele saptamani dintr-a 12a, am tinut-o numai in lacrimi. de suparare ca e gata liceul 
.