Deci sa va spun de ce cred eu ca Gigi e mai bun decat orice alt candidat prezidential. Acu pe bune, atata distractiune e in politica si atatea personaje colorate, incat nu vad de ce n-ar avea si Gigi loc printre ei. Hai sa trecem la subiect.
1. Gigi vorbeste mereu prostii. Asta e o chestie buna, nu sariti. Pentru ca nu trebuie sa stau sa filtrez informatia de fiecare data cand il vad la vreo emisiune politica. Astia, ceilalti, o mai dau cu doctrine politice si platforme program, dupa care scuipa cate o expresie plina de patos, care vorbeste despre binele romanasilor, despre sufletele lor ranite de coruptie si mogulism, acesti romanasi pe care politicienii ii poarta mereu in gand atunci cand isi fac treaba. Cand ma uit la Gigi, macar nu ma mai doare capul. Stiu exact ca nu trebuie sa iau in serios nimic din ce zice.
2. Gigi are un nume haios. Acu pe bune. N-ar fi frumos sa avem un presedinte Gigi? Domnul presedinte Gigi a purces din Maybachul lui direct pe scaricica prezidentiala si a tinut un frumos discurs cu dialect de Salajan. Nu cred ca nici domnului Traian Basescu n-o sa-i spunem prea curand Titi, si nici stimabilului Mircea Geoana Mimi. Acu’, daca ma lasa Crin sa-i spun Cici, promit ca imi schimb decizia de votare. (more…)
Asa. Acu’ vreo doua zile am fost in Pantelimon sa-mi mai iau vreo doua trei plase cu chestii. Tot iau si iau si nu se mai termina, dar egal. Si eu acolo am un fel de dulap, mostenit de la proprietareasa. Are sus doua usi care se deschid si care contin 2 rafturi, iar dedesubt are o usa sub forma de trapa, care se deschide si aia si tot doua rafturi are. Dupa care jos mai are cateva sertare. Deci ar fi fost dragut el asa, daca nu m-ar fi detestat foarte tare. De ce zic asta? Pai m-am pus eu in pe genunchi, pe podea, in fata sertarelor, sa mai sap pe acolo dupa ce as putea sa iau mai iau acasa. Si la un moment dat, ceva cade in viteza. Si aud POC. Mai mult decat atat, am inceput sa simt o durere acuta in varful capului. Totusi, mi-a luat cateva secunde sa-mi dau seama ca mi-a CHIAR cazut in cap trapa de la dulap. Am inceput sa ma vait ca un motan in calduri, si lacrimile au inceput sa-mi siroiasca pe obraji. Pana cand a venit pitulica sa verifice ce s-a intamplat, imi trecuse deja. Totusi, un cucui mare isi face veacul pe la mine prin cap. Instant mi-au venit intrebari generate de prea multe episoade din Grey’s Anatomy cum ca daca imi sangereaza creierul? Dar mi-au trecut la fel de repede.
Eu sunt o plangacioasa. Desi nu-i cel mai placut lucru de recunoscut, plang super repede. Mai mult de nervi decat de orice altceva. De nervi, de rusine, de oboseala, de fericire. Plang la filme, la seriale, la carti, la telefon. There is never a stopping to my crying. And to my pain. Si ca sa mearga toate mana in mana, cateodata imi caut durere ca nodul in papura, ca sa am de ce plange. Dar nu conteaza, nu suntem aici sa vorbim despre deplinatatea facultatilor mele mintale! (more…)
In fiecare dimineata, dupa ce ne trezim, aruncam un ochi in sufragerie. Sa vedem care dintre cele 15 tablouri pe care le avem atarnate pe perete s-a decis sa mai cada azi. Astazi a fost randul celui cu narghileaua, in timp ce ieri a cazut cel cu bicicleta. Acum cateva zile s-a inlcinat ala cu Beagle-ul si cand am ajuns acasa nici ala cu cartile nu statea prea drept. Ne-am resemnat. In fiecare zi un tablou va cadea, e ca un fel de blestemul vrajitoarelor wicked din est. Dar noi, in euforia noastra dragastoasa, consideram ca va fi hobbyul nostru, respectiv chestia aia draguta pe care o avem in comun, sa le lipim in fiecare dimineata la loc.
Dar hei, asta nu e singurul lucru defect in casa noastra. Desi ai impresia ca totul e frumos, curat si nou, e de fapt doar o impresie. Sunt o mie de crapaturi maturate sub un covor. Pe care le descoperim pe parcurs. Si incercam sa trecem cu bine prin ele, ca sa nu ne sara tandara. Sa dam cateva exemple:
Intr-o seara, Adi incerca sa mestereasca ceva la lampa pe care mi-a pus-o langa pat. A venit spasit la mine sa-mi spuna ca s-au rupt doua sipci. Din canapeaua extensibila, aproape noua, de la Ikea. (more…)
Garderoba mea are propria ei personalitate. Adica fiecare bucata de textil care o compune, inseamna ceva, si trebuie purtata doar in anumite ocazii. Alegerea fiecareia contribuie foarte mult la starea de spirit a unei zile intregi. Are cam acelasi efect ca si felul in care imi sta parul. Sa enumeram si sa detaliem putin (baieti, asta e momentul in care ati inteles despre ce-i vorba si va jur ca ceea ce urmeaza e pur pentru femei si total neinteresant. asta, daca nu cititi acest blog pentru a intelege mai bine cum gandeste o anumita femeie din viata dvs., atunci s-ar putea sa va ajute.):
Blugi: astia sunt un fel de pantaloni de treling (stiu ca se spune trening! era o gluma. geez. 
). Am vreo 10 perechi, de toate formele, culorile si marimile si niciodata nu mi se pare ca am destui. E ciudat, in liceu, toate fetele purtam blugi non stop. Erau un fel de uniforma, chiar daca nu ne-o impunea nimeni. In zilele in care nu veneam cu blugi, era fie ziua noastra, fie se intampla altceva cu totul special. La birou nu mai e asa. Esti cam penibila daca vii cu blugi in fiecare zi. Trebuie sa uimesti, sa surprinzi, sa lesini audienta prin culoare si forma si mai ales ciudatenie. Blugii sunt ceva comun si banal, si daca nu au cristale, gauri sau 3 culori, e ca si cand ai veni imbracata intr-un sac. Eu inca nu-mi permit sa variez foarte tare blugii. Asa ca de obicei ii port. Des. In zile in care nu se intampla nimic special in viata mea, in care pot sa port o uniforma a neiesitului in evidenta. (more…)
Ce-am mai facut… pai: am bocit, de exemplu. Sambata seara m-am pus eu sa impachetez haine. Imi propusesem sa-l astept pe Adi, sa ma ajute, ca sa fie acolo in caz ca ma apuca vreun atac de panica in momentul aruncarii hainelor in saci. Dar cred ca totusi nevoia mea de a ma desparti cu drama de apartamentul pantelimonic a depasit ratiunea, asa ca am inceput sa impachetez singura. Stiam ce ma asteapta. Aveam valuri de emotie care ma tot copleseau, calduri si frisoane in timp ce mototoleam o noua bluza si o aruncam intr-un nou sac. Dupa ce am terminat cu hainele, m-am uitat la salteaua care zacea prietenoasa pe podea si m-am gandit “n-o sa mai dorm aici niciodata”. Am ridicat plapuma si am dat s-o intind, dupa care am simtit o nevoie acuta si dureroasa sa ma intind in pat. Si m-am intins. Si acolo am izbucnit. Si am plans asa, in hohote, cu o tristete pe care n-o puteam explica. Pentru ca nu-mi parea rau ca ma mut cu Adi. Doar imi parea rau ca plec de acolo. Makes sense?
Si asa, rosie ca un cartof nou, am intrat la pitulici in camera, iar ele au sarit pe mine sa ne imbratisam in 3, lucru care nu m-a ajutat deloc ci doar m-a facut sa plang mai rau. Nu puteam vorbi, aveam noduri in gat si daca incercam sa zic ceva mi se umflau narile ca la un pui de dragon. Nu era dragut deloc. “Hai pitu, nu mai plange, esti nebuna? te duci si tu intr-un loc cu gresie si faianta, n-o sa ti se mai lipeasca picioarele de jegul de pe jos!” sunau incurajarile incurajatoare ale fetelor. Nu gaseam niciun contraargument. Asa era. (more…)
