thoughts of a drama queen

De cand am inceput sa am destula energie incat sa nu mai stau locului o clipa, ai mei s-au gandit ca cel mai bine ar fi sa exploateze toata treaba. Pai de ce sa stau eu in casa si sa zgarii canapelele cand pot sa verific daca am simturi artistice pe care sa mi le dezvolt, cand pot sa merg la palatul copiilor sa ma dau in stamba la toate cercurile de ceramica, desen, pian, teatru de papusi si creatie de jucarii, cand pot sa joc baschet de performanta sau sa fac fotomodelism.

Am incercat de multe ori sa fac teatru, pentru ca tot aveam impresia ca ma pricep si ca sunt minunata si ca o sa fiu o vedeta facand asta. Nimic mai gresit. Nu eram chiar un arhitalent, desi nici prost nu ma descurcam. Doar ca teatrul facut intr-o spelunca pentru copii la Arad nu e chiar invatatura de top pe care ti-o doresti. Am trecut de la o trupa la alta in cativa ani si m-am fatzait pe niste scene de cateva ori. A fost dragut. Dar, inainte sa ajungem sa ne fatzaim pe scene in costume, trebuia sa trecem prin lunile obligatorii de dezghetare, cum ar veni.

Faceam diverse jocuri de detensionare a atmosferei. Ne asezam cu totii intr-un cerc si trebuia sa ne prefacem ca aveam o minge imaginara, pe care trebuia sa o transportam de la unii la altii, in tot felul de ipostaze bizare. O data ne durea spatele, o data mergeam pe carbuni incinsi, etc. Statuile, un clasic jucat la orice atelier de teatru, in care trebuie sa imiti ce face cel din fata ta, sau, dupa caz, sa il asezi tu din om normal in pozitie de statuie. Aici se exersau chestii fundamentale precum increderea in ceilalti membri ai trupei, creativitatea si se renunta la simtul ridicolului.

Simtul ridicolului asta era intr-adevar o problema care ne urmarea peste tot. Aveam scenete in care trebuia sa spunem propozitii cu diferite emotii. Spuneam “imi place omleta cu sunca si cascaval” o data nervosi, o data fericiti, o data dezamagiti, o data emotionati si asa mai departe. Apoi aveam concursuri de urlat. Erau cu nervi. Cine urla mai tare era cel mai bun. Ne-am dat seama ca ne era foarte greu sa urlam. Cand venea vorba de urlat eram toti mult mai reticenti, chiar daca era intr-un cadru organizat in care exact asta ti se cerea si nu se uita nimeni ciudat la tine.

Am facut aceasta excursie down memory lane pentru ca zilele astea am facut un experiment similar la birou. A trebuit sa filmam o simulare de spot Tv, ca sa mergem la clienti direct cu spotul si nu cu niste cartoane desenate care povestesc ce se intampla. Ne-am gandit ca e mai interactiv si mai distractiv sa vedem totul gata facut. Cu doua zile inainte am dat un mail la toata firma povestindu-le despre proiect si ce implica acest mini spot tv. Era o chestie de 15 secunde care implica niste tipete, urlat, ras, plans, exterorizat. Pe scurt, emotii cat mai variate si iesite din comun. Le-am spus ca imi trebuie minim 5 persoane din agentie. Aveam nevoie de 2 persoane, dar stiam ca daca scriu 2, fiecare o sa zica “las ca merge altcineva” si nu se va inscrie nimeni. Le-am spus si ca daca nu se inscrie 5 persoane am permisiunea sa vin sa ii aleg pe fiecare personal, ceea ce era din nou o minciuna, dar m-am gandit ca ii va face pe unii altii sa se sacrifice.

Cu chiu cu vai am obtinut doua inscrieri, ne-am mai pus la socoteala si pe mine si pe Artul meu brazilian in caz de back-up si am zis ca suntem bine. Am angajat niste baieti care au venit cu un super echipament de filmare, au instalat un platou de filmare in sala rotunda, cu lumini, ecran in spate, toate treburile. Am chemat baiatul si fata care s-au oferit si le-am spus ca trebuie sa tipe si sa urle. (Le spusesem si in mail, dar se pare ca au luat-o ca pe o gluma).

Cand si-au dat seama ce trebuie sa faca, s-au albit instant. Cum adica sa urle? Nu era vorba despre tinutul in mana a unui tub de colgate si explicatul beneficiilor acestuia asupra dintilor tai? Mnope. S-au tot coit si codit pana cand l-am bagat pe colegu la inaintare, sa le arate cum se face. Acesta a actionat ca un strain care se cuvine si a urlat din toti rarunchii, cu mainile in cap, cu fata schimonosita, rosu sa lesine, a urlat pana n-a mai stiut de el. S-a cutremurat toata firma de cum a urlat.

Uite frate unu care stie sa urle, de romani trebuie sa te rogi in genunchi ca sa iti dea un “meeh” care suna mai degraba a muget decat a urlet. Acestea fiind spuse, au incercat si cei doi colegi ai mei sa reproduca si au esuat mizerabil. M-am bagat eu acolo cu gandul ca o sa am o reactie ceva mai cuminte, de genul soc, poate lesin, si cand s-a dat drumul la camera m-am trezit urland ca o descreierata. Am inceput sa sar, sa urlu, sa tip, sa sar din nou. Se uitau toti la mine incantati. Se parea ca e bine. Pana la urma am facut simularea cu oamenii de back-up. Stranul si fata care a fost de multe ori la cursuri de dezghetare.

Romanii sunt niste inhibati care nu pot sa tipe. Incercati acum sa tipati. Ganditi-va cum ar fi sa tipati acuma, din tot sufletul. Nu va vine un fel de repulsie, un fel de “Vai nu…dar nu pot!” in minte? De ce? Ce e asa rusinos? Popor de frustrati .

p.s. Maine ne scoate firma la gratarel, deci n-o sa am acces la calculator. See you next week.