thoughts of a drama queen

Ce sa mai. Aradul a suferit din cauza crizei, sau cel putin eu asa cred. Cert este ca e total schimbat. Poate nu chiar total, dar mult. Bineinteles ca trebuie sa fie si o chestie de perceptie, pentru ca totul e mult mai frumos si pompos atunci cand esti mic, dar unele schimbari se vad cu ochiul liber si gata. Nu-mi ziceti ca nu, ca nu-i asa, ca am venit eu cu figuri de Bucuresti si nu mai stiu de unde am plecat. Sa nu incep cu niste Jenny from the block shit, ca ma enervez.

In primul rand, e gol. Si asta se vede. Adica nu mai e lume pe strada, nu mai e lume in cluburi si cel mai grav, nu mai e lume pe strand. Strandul ala era ceva epic, asa, conceptual, cand spuneai strand, “distractie” aproape ca venea la pachet. Hai nu in timpul saptamanii, sa zicem ca atunci nu iesea asa multa lume – desi existau traditionalele petreceri de joi in clubul X si marti in clubul Y. Dar fie, sa ne focusam pe weekend. Pai weekendul era un concert perpetuu pe strand. Veneau toti tinerii de peste tot. Veneau chiar si din Timisoara, ca era cul. Pe aleea principala era o aglomeratie de nu mai vedeai bine. Treceai pe acolo si salutai minim 10 oameni, pentru ca era tot Aradul acolo. Terasele erau pline, nu gaseai un loc de stat jos. Cluburile erau arhipline, erau pline pana la sufocare, ambele cele doua cluburi despre care discutam acum. Se platea intrare, era 5 lei daca veneai inainte de 23 si 10 lei daca veneai dupa. Evident ca noi ajungeam, ne puneam stampila dupa care ne duceam la casuta sa ne cherchelim mai eftin. Liceeni saraci, intelegeti voi.

Dar si cand veneam, pai n-aveam loc sa aruncam un ac. Ce sa mai vorbim de masa, erau toate rezervate cu o saptamana inainte. Daca sunai deja miercurea, nu mai gaseai. Dar tot timpu se gasea cate un Gog pe care sa il parazitam cu posetele noastre enervante. Mormane de posete se cladeau pe canapelele alea pe care oricum nu aveai loc de stat jos. Dar gaseam noi pana la urma un centimetru patrat pe una din scari unde sa ne miscam gratios de pe un picior sau altul. Si daca nu era destul de trendi in unul din cluburi, mergeam in celalalt, unde mai dadeam 10 lei pe intrare si 7 lei pe o cola, doar ca sa putem spune ca am fost in amandoua. Afara, pe terasele cluburilor era de asemenea plin. Daca te plictiseai inauntru puteai iesi afara si socializa cu tot felu de oameni pe care nu i-ai mai vazut de pe vremea lu’ Pazvante chioru. Si era frumos, si ii stiam pe toti, era un chef continuu.

Nu era doar in cluburi asa, era si la terase. Strandul era impartit pe zone, in spate erau rockerii notorii, in mijloc erau houserii si fitzoseniile, in vest erau rapperii si hip hopperii, si tot pe acolo pe undeva erau manelele. La casute erau aia care aveau chef de petreceri private sau muzici alternative si necomerciale pe care nu le gaseai la terase. Aproape la fiecare casuta era cate un chef. Practic, nu aveai cum sa vii pe strand si sa nu gasesti ceva de facut in timpul verii. Chiar si daca stateam la traditionala “masuta” unde mosii jucau ziua table, si beam bere. Se bea atata bere incat la final nu mai incapea o bricheta pe masuta din cauza sticlelor.

Am fost acum si am avut un soc. Nu era nimeni. Pe alea centrala era gol, intr-o zi de vineri. In cluburi, cateva fetze anemice ale copiilor de 16 ani care credeau ca au scapat si ei de acasa si in sfarsit se vor distra, dansau dintr-un colt in altul, ca aveau loc. Intrare nu se mai platea, la poarta nu era nimeni. Ma plimbam pe acolo in cautarea unei bodegi de unde sa-mi iau o sticla de vin, si ma asteptam ca in orice moment sa fluture un dust ball pe acolo. La casute era tot gol. Singura casuta animata era aia unde eram noi, unde am strans vreo 20 de melancolici si am pus-o de un chef cu muzichie si dijei. Nu-ti mai vine niciun taxi pe strand. Intrare n-am platit pentru ca am venit cu masina. Am dat 1 leu si bine-a fost, pentru toata lumea. M-am deprimat ingrozitor.

A doua zi nici n-a mai fost vorba de asa ceva. Dar unde mai merge lumea sambata in Arad? Pai cum unde?! In Pachuli draga mea. Pai daca n-ai fost in Pachuli, practic nu existi. Acolo merge toata fitzaraia, toate masinile scumpe, toti copilasii de bani gata care acum au crescut mari, isi cumpara o masa, trag o linie pe nas si se cred stapanii pamantului. Plus ca stau in Pachuli. Care se afla in locul fostei alimentare de la magazinul Ziridava. Mi se pare genial sa ma imbrac frumos, sa ma duc acolo si sa dansez langa fostul stand de iaurturi. Am intrat doar de curiozitate, sa vad cum arata, am fost pana la baie si am iesit repede, calcand printre musculosi si fetite cu fetele tencuit, imbracate in rochii de nunta si cu sarmale in cap. M-am speriat. Asta-i “the place to be”?, atunci prefer sa raman o ilustra necunoscuta.

Am gasit, ca norocul, un loc decent de stat, la un fel de baza sportiva cu piscina unde cineva punea housareala pe care nu o ascultam oricum, unde am reusit sa-i explic unui nou barman cum sa-mi faca Limba-n Gura, un nou barman care iar a avut un soc cand i-am explicat cum se numeste cocktailul. Ce sa fac, e de succes oriunde il comand. Problema era ca era atat de frig acolo incat stateam cu lane pe noi si incercam sa povestim fara sa ne clantane dintii. Ne-am intalnit cu un nene care in trecut organiza petrecerile Water and Sand de la Ghioroc, si aproape ca i-am plans omului in brate ca de ce a renuntat sa organizeze chefurile alea minunate si mirifice, care strangeau mii de oameni din Arad si orasele invecinate. Nu stiu. O fi generation gap-u de vina. Nu mai inteleg eu nimic, si Pachuli e noul place to be. Ok, asa sa fie.

O zi faina.