Se intampa vara, pe caldura, cand toata lumea vine si pleaca de la mare. Fix atunci dom’le, da fix atunci ma trozneste pe mine sa ma duc la Arad. De data asta nici macar singura, ci cu musafiri, adica Pitulicea, colega mea de apartament care dupa ce a auzit atatea despre orasul meu natal, a gasit in final ocazia sa vina sa-l vada. Si cum ziceam, lume mullta, bilete putine. S-a dus Pitu cu vreo 2 zile inainte sa incerce sa cumpere 2 bilete la cuseta, dupa care m-a sunat dezamagita pentru ca nu gasise decat unul. Am renuntat la idee si ne-am luat bilete normale, la “stat in cur” cum imi place mie sa spun locului, sperand sa gasim la fata locului 2 bilete.
Am ajuns la fata locului mult mai devreme. Adi n-a inteles bine la cat pleaca trenu si a fost mult mai pedant decat trebuia. Deci am ajuns cu vreo ora mai devreme si ne-am holbat la panou in speranta ca afiseaza odata linia. Apoi ne-am dus pe peron si am asteptat din nou. Ne-am crucit putin cand am vazut ce fel de oameni trec pe acolo, si ne tot rugam macar sa nimerim cu cineva ok in compartiment. Mbun. A venit trenul. Ne-am grabit la cuseta pentru ca, paradoxal, eram deja in intarziere. Adi veghea de la 5 metri asupra noastra, ca sa nu se prinda nimeni ca e cu noi. Fetele au mai mult succes sa cumpere bilete la cuseta. Insotitoru’ de cuseta ne-a si agatat cand ne plimbam pe acolo. Ca daca mai are locuri, zic. El ca nu stie, da sa asteptam acolo ca “face el sa fie bine pentur toata lumea”. Mhm. Adi a plecat, ne-am gandit ca o sa ne faca mai bine daca n-avem prieten. Eventual, daca eu cu Pitu ne prefacem ca suntem impreuna, ar fi si mai bine (more…)
Mi se pare haios cum, din dorinta de a comunica mai mult, am inventat toate aceste forme alternative de comunicare. Vorbesc bineinteles de yahoo messenger, prietenul tuturor, dar si de twitter, facebook, haifaiv si chiar si blogurile, care pot fi considerate niste ample monoloage cu raspunsuri variate din diverse parti. Messengerul e foarte dubios. Te acapareaza si cauzeaza o profunda dependenta. Am vazut asta, de exemplu, in momentul in care ni l-au taiat la serviciu si am facut cu totii spume intr-o concomitenta indignare. Messengerul ala ar fi, de altfel, in top 3 lucruri pe care le-as lua cu mine pe o insula. Un laptop cu baterie nemuritoare, internet (deci messenger) si lastly jurnalele mele vechi, un fel de compendium a vietii mele pana in momentul asta. Comunicarea dom’le, e totul!
Mi-am facut multi prieteni virtuali. Desi e inselatoare rau prietenia asta. Adica nu ne dam seama cum ne-am intelege daca ne-am intalni in viata reala si daca am reusi sa purtam aceleasi conversatii. Cu siguranta nu. Adica n-ar mai fi nimic la fel de degajat, n-am mai fi la fel de amuzanti, ar aparea complexele fizice si adierea gresita a vantului care strica toata armonia din fata calculatorului. Schimbarea personalitatii este uimitoare uneori, si nu-ti vine sa crezi ca vorbesti cu aceeasi persoana. De aceea, cu unii nici nu stiu daca vreau sa ma intalnesc. Unora le-am spus atat de multe, mult mai multe decat as spune unui om in fata. Am doua prietene virtuale pe care deja le consider foarte apropiate, oricat de paradoxal ar putea suna chestia asta. “Relatia” noastra dureaza de ani de zile si ne spunem tot. Tot ce poate nu pot sa-i spun nici prietenei mele reale, pentru ca pe internet n-am nicio obligatie. Ma deranjeaza ceva? Inchid fereastra si imi vad de treaba. (more…)
Cand am venit in agentie eram un biet Trainee. Eram asa, picata din luna, plouata dintr-un nor ca un pui de gaina umed. Ati inteles voi ideea. Eram o prapadita care nu stia nimic. Si ma asteptam sa vin aici si sa invat. Desi nu imi dadeam seama cate sunt de invatat. Credeam ca in vreo 3 zile mi se explica si reusesc sa fac. Credeam ca-i ca un fel de microeconomie, inveti vreo luna dupa care poti sa dai teste toata viata, doar sa repeti din cand in cand. Ce stiam eu ca publicitatea asta nu-i chiar asa o stiinta exacta.
Foarte important in cazul unui Trainee este gasca de profesori si profesoare care ii este alocata. O aveam atunci pe sefa-mea, pe care o mai am si acum, care este la originile ei Art, si desi are multa experienta in domeniu, nu putem spune ca e chiar de datoria ei sa ma invete arta copywriteritului. Da, mi-a insuflat multe chestiuni de asimilare, de conceptualizare, de documentare, de intelegere a brandului si a clientului ca persoana (chiar daca nu ii cunoastem personal, tipologia care ne intereseaza se desprinde din alte locuri). M-a invatat cum sa gandesc intr-un pitch, ce sunt alea mecanici de promotie, cum declinam conceptul pe toate gardurile. Toate astea intr-un proces care a durat pana acum si inca nu s-a terminat. Invatam cat timp suntem oameni.
Toate bune si frumoase si totusi ramanea meseria aia pentru care am fost angajata. Un oarecare simt al pixului il aveam eu deja, s-a decretat, inainte sa vin. Dar ce facem cu el? Caci simtu ala nu poate sa alerge nestingherit pe campii fara sa fie tinut un pic in frau. (continue reading)
Vine o vreme in viata unui student care studiaza altundeva decat in orasul unde se afla serenitatea caminului, o vreme in care trebuie sa mearga la doctor. Acesta ar fi de obicei un motiv de poveste, de lauda, de empatizare, pentru ca nimic nu este mai trist si mai demn de compasiune decat o vizita la doctor. Bine, exista si altele, exagerez, dar stiti cum e, dramatismul din mine iese la iveala.
Acuma problema e ca nu stiu cum sa imbrac mai frumos aceasta poveste pentru ca ea nu e deloc frumoasa si s-ar putea sa va scarbesc. Dar dupa ce am scris deja un paragraf va puteti da seama ca mi-e lene sa ma gandesc la altceva asa ca marsaluim cu asta acuma. Bun. Va amintiti de durerile mele de spate? Iata ca am detectat despre ce era vorba. Era un rinichi care incerca sa-mi sugereze sa ma duc naibii la doctor sau sa fac ceva. In seara zilei in care am scris postul cu durerea de spate, a fost rau de tot. Am luat toate no-spa-urile din lume si nu mi-a trecut durerea deloc. Am ajuns acasa sa nu mai pot sa ma deplasez din pat pana la calculator si sa o rog pe Pitu sa imi citeasca conversatia cu mama de pe mess, in care eu ii spuneam (prin dictare) ca nu e chiar asa rau si ca poate sa stea linistita. (more…)
Femeile au foarte multe pandalii in cap. Suntem egoiste, cicalitoare, suferim de anxietate si de nevoia acuta de a planui viitorul pana in ultimele detalii. Astea ar fi unele, primele care imi vin in cap asa, intr-un foc de 30 de secunde. O alta pandalie din cap ar fi faptul ca suntem superstitioase. Chiar daca undeva in capul nostru stim ca toate prostiile in care credem s-ar putea sa fie, pana la urma, chiar asta, niste prostii, tot avem tendita sa respectam macar intr-o mica masura niste traditii. Exista, de exemplu, cei 3 pasi in spate atunci cand vedem o pisica neagra, sau credinta ferma ca o sa avem 7 ani ghinion atunci cand spargem o oglinda. La orice intrezarire de ghinion, afirmam resemnate si cu o oarecare tristete “Pai da, ca doar am spart o oglinda in 2004...”
Alta chestie ar fi urmaritul horoscopului. Intr-o vreme eram cititoare fidela de horoscop. Cand imi cumparam o revista, primu lucru citeam horoscopul. Apoi cand am renuntat la dat banii pe glossy stuff, gaseam horoscop gratis pe net. Chiar si dupa ce am auzit cum se scrie horoscopu pe la anumite reviste, de genul “Marie, tu cum te simti azi?” “Pai ma doare stomacu un pic…” “Balanta. Astazi veti avea oarecare probleme de sanatate.” , tot nu ma puteam abtine sa arunc uneori un ochi. Insa totul a palit atunci cand am descoperit-o pe Urania. (more…)
