thoughts of a drama queen

Cand eram mica, ma duceam cu buni la teatru’ de papusi. Nu cred ca teatru de papusi avea un nume, avea doar usile negre cu geamuri albe pe care daca le deschideai, descopereai o lume fantastica a marionetelor, papusilor, miracolelor, muzicii frumoase si culorilor. Un deliciu pentru orice copil, ce mai.

M-a traznit asa intr-o zi ca vreau sa merg sa vad cum e. Oare cum o fi sa fii adult la teatru de papusi? Oare sala e foarte foarte mica? Atunci cand am fost la vechea mea scoala generala, nu mi-a venit sa cred ca am incaput 20 de copii in spatiul ala 2/2 care se numea sala de clasa. Nu-mi venea sa cred ca sunt mai inalta decat tabla si ca nici nu puteam visa sa-mi inghesui fundu intr-o banca. Dar am avut nostalgii si a fost frumos. Eram sigura ca asa are sa fie si de data asta. Asa ca am inceput sa arunc in aer divrese propuneri cum ca hai sa mergem si noi la teatru de papusi, ca sigur e frumos, ca sunt multi copii, ca o sa ne distram.

Ne-am uitat la program si sambata Adi s-a dus sa ia biletele. Nu ne-am dus singuri, aveam nevoie si de un copil, pentru ca era chiar dubios sa vezi un cuplu de tineri fara urma de prunc ca vine la teatru de papusi. In cel mai rau caz puteau oamenii sa creada ca ascund un copil sub bluza si ca vin sa cercetez piata pentru dupa nastere. Dar nu era adevarat.

Colega noastra Iulia si nepotelul ei Alex de 8 ani ne asteptau in fata teatrului Tandarica. Urma sa vedem Pacala. Noi, si armata aia galagioasa pe care o auzeam de dupa colt. Cand colo, nu erau gladiatori, erau doar doua grupuri de copii care asteptau sa intre. Acompaniati de cateva educatoare semi-exasperate. Sau invatatoare. Am ajuns sa nu mai disting un copil de 5 ani de unu de 7. Pentru ca au un ritm de crestere foarte ciudat, mult mai rapid decat cum cresteam noi.

Acestea fiind zise, am intrat. Am trecut un pod fermecat din lemn si am ajuns in sala. Bancile din lemn erau asezate ca intr-un amfiteatru. Sala nu era mica, mi se parea si mie marisoara. Cred ca tuturor copiilor li se parea o imensitate colorata. Decorurile mi-au provocat un zambet instant si deja eram mai nerabdatoare ca un copil. Am ajuns cam devreme, deci am apucat sa vedem toti copiii care intra si se aseaza, pitici care radeau, se agitau, fugeau dintr-un capat in altul. Speram ca dupa ce incepe piesa sa fie suficient de fascinati incat sa faca liniste.

Si am inceput. Era o combinatie de oameni si marionete. Atractia serii a fost cu siguranta vacuta Florica, adica o fata imbracata in vacuta, care patrula in patru labe pe acolo. Pacala a fost jucat de un actor foarte talentat si haios. Te prinzi ca o piesa are succes cand copiii incearca sa-l avertizeze pe actor de ceea ce are sa i se intample. De exemplu, daca Pacala era urmarit de catre preotul furios, copiii urlau “Pacalaaaa! E in spatele taaau! Ai grija Pacalaaa!” ceea ce nu putea decat sa te faca sa razi.

Auzeai parinti si bunici care dau explicatii copiilor de 3, 4 ani, pentru care povestea era evident cam complicata. Totusi, existau momente la care ar fi ras oricine, scene dinalea cu fugim si ne lovim in cap si cadem, foarte amuzant. Se pare ca loviturile inca prind la copii, la fel ca sperieturile. Pentru adulti existau clasice glume de autobaza spuse cu subtilitate pe care copiii oricum nu le intelegeau, de genul “eu nu vreau sa ma fac primar pentru ca nu stiu sa pun borduri” sau replicile referitoare la cucul care canta. In caz real, o pasare. In mintea noastra bolnava, nu.

Dupa 55 de minute, copiii mai mici se plictisisera. Cred ca putea cineva sa alerge dezbracat pe scena, ca tot plictisiti ar fi fost. Se auzea dupa zgomote, fosneli, discutiile care se purtau in sala. Piesa s-a terminat iar actorii au aparut pentru aplauze. A fost chiar frumoasa. In timp ce aplaudam, coplesita de rasete, culori si nu mai stiu de ce, am simtit ca ma pufneste un plans. Ooook, this is weird. M-am uitat panicata la Adi si am zis “Imi vine sa plaaaang!” cu un fel de continuare invizibila “Please stop me!”. Dar n-a mai fost cale de intoarcere si am varsat vreo 2 lacrimi pe care le-am sters repede inainte sa se aprinda luminile. I’m such a baby ).

p.s. azi mai scriu o data, asa ca dupa-masa daca n-aveti ce face intrati pe aici sa clickuiti surpriza .