thoughts of a drama queen

Dupa cum se observa cu ochiul neantrenat, eu sunt asa mai habauca de felul meu. Si oleaca aeriana. As putea spune uituca chiar. Poate se datoreaza totul sindromului acut de neatentie de care sufar. Ok, am multe probleme, dar in rest sunt o persoana minunata, va asigur. In fine, toata aceasta aglomerare de trasaturi doreste face o introducere a faptului ca pierd lucruri des. Dupa ce am scris primele randuri, normal ca nu mai constituie nicio mirare.

Pierd lucruri de cand eram mica. N-as zice neaparat ca pierd, doar ca le pun in locuri dupa care nu le mai gasesc. Poate pentru ca am foarte multe lucruri. Responsabilitatea de a avea ceva in posesie ma depaseste. Asa ca uneori ma trezesc ca sunt scapata de aceasta posesie prin uneltirile destinului. Poate o sa spuneti ca sunt rasfatata, ca m-am obisnuit sa pierd lucruri stiind ca o sa le primesc imediat inapoi. Dar lucrurile nu stau deloc asa. Ba chiar invers. Ca sa ma dezvete de nebunia asta a pierdutului, ce era pierdut ramanea pierdut, pana cand puteam sa-mi permit sa imi achizitionez chestia aia la loc. Bineinteles ca tot pe banii lor, dar macar presupunea efortul de a-i strange.

Cea mai mare pondere a pierderilor am avut-o cu cheile. Cheile alea parca nu vor si nu vor sa stea dupa mine. Poate pentru ca am atat de multa treaba cu ele. Primele chei mi-au fost incredintate in clasa a 3a. Alti copii aveau o sfoara pe care li se punea cheia dupa care sfoara era purtata drept lant la gat. La mine nu a functionat aceasta tehnica, pentru ca cheia mea era de dimensiunile unei mici asezari de pe glob, adica era foarte mare. Cand o vedea lumea ziceau ca-i cheia de la palat. Dimensiunea avea si un scop, se gandeau ca daca imi dau o cheie care cantareste jumate cat mine, mi-e mai greu sa o pierd. Dar sa nu ne amagim, zic. Pentru ca o pierdeam la fel de usoar ca si cand ar fi fost imponderabila. O lasam la scoala, o lasam in usa, o lasam peste tot. Si apoi da-i si suporta niste lovituri zdravene peste ceafa venite de la preaiubitu-mi tata, care nu ura nimic mai mult decat sa pierd chestii. Si ma trimiea inapoi la scoala sa caut cheia pe sub banci, in sala de sport, sa dau anunturi si sa pun afishe sa imi recuperez cheia.

In curand am invatat ca daca pierd cheia sunt blestemata. Dar asta tot nu m-a impiedicat sa o fac involuntar. Ultima oara mi-am pierdut cheia acum cateva zile. Tot penduland intre casa in care parazitez in chirie si casa lui Ub, unde locuieste, intre masina mea si a lui si diferite paltoane si posete, m-am trezit intr-o vineri seara ca n-am cu ce intra in casa. Am ciocanit eu acolo cu spor, pentru ca am fost prea zgarciti sa ne punem sonerie, pana cand mi-a deschis Ema si m-a lasat sa intru. Apoi m-am rugat de ea sa imi lase cheia ei cateva zile, ca eu n-am cu ce intra in casa.

Si mi-a lasat-o, draga de ea, si a plecat la Bacau. Dar bineinteles ca dupa ce a venit de la Bacau, si noi, workaholicii eram toti la servici, n-a avut cu ce intra in casa. I-a lasat Paul cheia sub pres si nu s-a intamplat nimic, dar acuma ca am scris despre asta pe blog probabil ca nu vom mai face asta niciodata. Aseara, scotocind dupa ceva prin poseta, ghici ce gasesc? Cheile ascunse acolo. Dezavantajele de a avea o poseta cat china.

O alta chestie pe care o pierd sunt umbrelele. Le pierd sau le uit in apartament si mi-e lene sa ma intorc dupa ele, cert este ca merg prin ploaie destul de mult. Sau prin ger. Azi dimineata am avut onoarea sa imi dezghet masina. Dupa ce am tras o vreme de usa sa se deschida, am reusit sa intru.  Pentru ca nu aveam o roscoleta dinaia de plastic, am sters parbrizul cu un servetel. Adica l-am racait pana cand s-a dus gheata. Dupa care am stat in masina o vreme sa se incalzeasca sa se topeasca toate cele. Dar ca noroc ca era soare si voie buna, si am ajuns cu bine. Asta dupa ce in prealabil mi-a murit motorul in coloana de vreo 3 ori, ca am niste botosei in picioare si tot lasam ambreiaju prea repede. Na, ca v-am mai povestit ceva.

Ok, egal, am o kila de treaba, suntem in evaluari, maine merg la scoala, hai cu succesurile!