thoughts of a drama queen

Casa Pituliceasca este in regim. Toata lumea, mai putin colegu, care e oricum slab si oricum pentru baieti e dubios sa tina regim. Asta totusi nu ne ajuta pe noi deloc, pentru ca in weekend vine cu pretena acasa si isi fac snitele si cartofi prajiti, si noi balim prin bucatarie si ne hranim cu mirosul de prajeli care vine de acolo.

In fine. Una tine Atkins, cealalta tine un regim ciudat cu fructe si carnuri in care in principiu nu mananca mai nimic, iar eu mananc numa supe si salate (teoretic, ca practic mai scap o pulpa de pui si o includ in salata). Ca sa fie regimul complet, a venit una din ele cu propunerea sa ne cumparam un cantar. Pentru ca pana acuma am stat fara. Si ne mergea foarte bine, pentru ca niciodata n-aveam in fata niste cifre dupa care sa ne bazam si sa ne ghidam. Mergeam doar pe presupuneri, pe uitat in oglinda, pe “oa, ce ai mai slabit” cand avea una din noi chef sa exlame. Acum urma sa trecem la fapte.

Am fost de acord, desi inghitind cam in sec, pentru ca eu si cu cantarul avem niste traume din copilarie. Ieri am condus vitejeste spre Auchan, dupa care am purces spre achizitionare. Am luat unul electronic cu 40 de ron, de la o firma cu numa ciudat, si ne-am pacalit ca sigur astia sunt cei mai tari producatori de cantare, ca sa credem ca nu se strica. Am primit si garantie pe un an, poate pana atunci slabim toate de sa nu mai vrem sa vedem cantarul ever. O data cu achizitionarea uneltii, ne-am luat fiecare si mancare. Cosurile individuale de cumparaturi aratau total diferit. Una avea numa carnuri si grasimi, cealalta numa fructe, eu tot felu de legume si un Muller cu visine scapat pe acolo total accidental si neintentionat.

Asa. Ajunse acasa, despachetarea, urcarea pe cantar. Cantarirea de seara nu o mai scriu, ca e irelevanta, o sa o scriu pe aia de dimineata. Deci ma urc si constat suspinand : 63 kg. Cu exact 11 kile mai.. mult (ca sa nu zic mai grasa) decat acum 4, 5  ani, cand eram pe culmile modelajului. Scopul este 59. Asa, ca sa nu fiu peste 60, ce naiba.

Dar sa povestim despre vremile alea si traumele cu cantarul. Imaginati-va o pizduta care arata ca mine, adica eu, o paluga la 1,78 care are 52 de kile si se plange constant ca e grasa. Una care isi petrece juma de zi in fata oglinzii analizand colacii inexistenti de pe sold si cautand centimetri de dat jos pe curul pe care nu il are. Pantalonii lalai care cadeau nu erau dovada destula ca nu eram grasa, oasele care ieseau din gat sau coastele proeminente nici atat. Ma uitam doar la abdomen, care, curios, nu arata precum cel al culturistelor de meserie, poate pentru ca nu faceam destul sport si nu aveam muschii destul de dezvoltati.

Dar nu conteaza. Cantarirea era un must have. Si nu ca zilnica, dar se facea de 3 ori pe zi. Una dimineata, una dupa masa de pranz si una seara. Aia de seara era total irelevanta, iar aia de dupa pranz imi arata cam cate grame de mancare am bagat in mine, ca altfel nu imi dau seama la ce folosea. Aveam un cantar cu arcuri pe care oricum nu imi dadeam seama la milimetru exact cat am, ceea ce ma frustra ingrozitor. Pentru o masurare mai exacta aveam si un centimetru mereu la dispozitie, care imi masura circumferinta in zona asa zisului 90-60-90, care la mine era mai mult 87-60-88, dar ce mi-ar fi placut mie sa am 59 in talie!

Si la un moment dat am renuntat la toate. Pentru ca era prea greu. Era prea greu sa nu mananc, sa murdaresc farfurii, sa tai sandwichurile in soldatei si sa ma duc la scoala cu borcanelul de branza de vaca slaba. Era greu sa fac 200 de abdomene in fiecare seara, sa alerg pe mal, sa fac exercitii cu cercul ala afurisit si sa lesin in piata. Si am pus cantarul undeva in spatele mintii mele si am renuntat sa ma cantaresc mult mult timp. Desi si acum dupa ce mananc am remuscari, si tin minim vreo 5 cure pe an, parca tot ma simt mai sanatoasa psihic. Problema exista, dar nu ma mai terorizeaza pana la lacrimi ca si atunci.

Gata, are cine sa ma iubeasca asa cum sunt, nu mai tre sa imi fac atatea probleme . O zi incredibil de minunata.