Parca se simte deja putin in aer spiritul Craciunului, sau mi se pare? Ieri am avut o senzatie deranjanta de mancarici in varful palmei, ceea ce mi-a dat de inteles ca trebuie sa cheltui niste bani, pentru ca altfel nu se mai poate. Asa ca, dupa serviciu am purces spre amicul meu de suflet, mallul din Baneasa.
N-am sa va povestesc cate mi-am cumparat (cizme, o jacheta, o bluza roz, una gri, una verde, una albastra, un lant, o pereche de manusi si o ciocolata calda cu caramel cadou pentru acel ce a venit dupa mine atat de constiincios exact dupa ce am telefonat ca aproape am terminat 
), dar ideea e ca in mall deja se auzeau colinde. Fugeam asadar dintr-o parte in alta, pentru ca eu cand sunt la cumparaturi intru intr-un fel de transa si ma misc ca teleghidata pe fast forward dintr-un magazin in altul, iar in surdina puteam sa aud acorduri de colinde si cateodata ma trecea un fior pe sira spinarii, ala pe care il am in fiecare an in perioada asta. (more…)
Nu ma mai plimbasem de mult cu taxiul. Incepuse chiar sa imi fie dor. Imi place uneori sa stau pe bancheta din spate si sa vad cum prin fata ochilor mei trec pomi, paduri, oameni si culori. Cateodata imi place pana si sa pornesc o conversatie cu taximetristul. De ce? Pentru ca taximetristii sunt cu adevarat niste oameni fascinanti. Petrecand atata timp cu curul lipit de bancheta masinii, plimba din loc in loc tot felul de oameni, din toate categoriile sociale. Oamenii astia au fiecare o meserie, si se pricep fiecare la cate ceva. Si probabil sunt oameni ca mine, carora le place vorba, si care intra in conversatii cu ei, impartasindu-le tot felul de cunostinte.
La randul lor, taximetristii simt nevoia sa imparta ceea ce invata. De-a lungul timpului, dupa ce aduna destula experienta atat in taximetrie, cat si in viata, se cred niste oracole ambulante. Micii know it alls in masinile galbene. Taximetria este, am putea spune, una dintre cele mai valoroase meserii existente, pentru ca iti incarci creierul cu un bagaj de cunostinte atat generale cat si nefolositoare pentru omenire. Dar ei sunt, si daca nu sunt, macar se considera, niste surse inepuizabile de informatie. (more…)
Am avut un post initial, dar am fost cenzurata ca la cort. Se pare ca nu mai poti avea o parere subiectiva de consumator, daca esti si publicitar in acelasi timp. Viata continua. Sa nu ne mai balacarim produsele, am inteles, sa traiti.
Deci eu nu mai stiu ce sa scriu altceva, oricum si postul ala a fost stors cu greu din mine. Vreo idee ceva? Eu in afara de proiectele de servici nu stiu ce sa mai scriu, si despre alea n-am voie. O mizerie. Acum va puteti bucura de unul din cele mai scurte posturi din istorie ).
Din ciclul maxime si cugetari, am scos si eu una : “Beauty is in the eye of the magazine holder”. Because in zilele noastre, standardele frumusetii sunt setate de catre duduitzele astea din revistele glossy, modele, actrite, cantarete, care au o armata intreaga de oameni care le tin frumoase, iar daca lor le e lene sa depuna efort si se indoapa ca scroafa la targu de nutret, atunci exista tovarasul Photoshop, always reliable and trusting. Coperta de la Cosmopolitan este roz. Imi arata o Katherine Heigl imbracata intr-o rochie fuchsia. Ea este blonda si rada cu buzele sale umflate pana la urechi. TIPIC.
Dar nu despre asta voiam sa vorbesc. Asta era doar un intro. Ieri imi faceam siesta cu ochii deschisi in patul Ioanei, urmarind ultimele minunatii de pe MTV. Acolo puteam viziona emisiunea “Tiara Girls”. Nu vazusem niciodata emisiunea, asa ca am zis sa vad despre ce e vorba. Si vorba era asa. Era o gagicuta acolo, Jamie, de 17 ani, care participa la concursul Miss Teen Florida 2008. In alte cuvinte, un rahat de concurs de miss. (more…)
In Bucuresti e grele. E grele sa fii multe lucruri, trebuie sa-ti alegi cu grija statutul. E greu sa fii ala care sta la etajul 12 pentru ca vara iti bate soarele drept in cap si apartamentul tau se transforma intr-o adevarata sauna, e greu sa ai un job care presupune mult stat la coada pentru ca ajungi dupa cativa ani sa iti dai seama ca ti-ai irosit mult din viata asteptand aiurea.
Cel mai greu mi se pare insa statutul de pieton. A fi pieton in Bucuresti e un fel de sinucidere cu participarea celorlalti. E atat de greu si de extenuant psihic sa fii pieton, incat toti cei care nu au masini ar trebui sa primeasca despagubiri de la stat, daune morale pentru distrugerea neuronilor. Adica, ganditi-va putin. Toti pietonii sunt constant amenintati cu moartea. Orice tresarire a dorintei de a trece de pe o parte pe alta a drumului, este o mica bucata de condamnare. E ca si cum te plimbi de buna stiinta pe marginea unui bloc batjocorind inevitabilul. (more…)
