thoughts of a drama queen

Aseara am venit de la cinemateca vesela, si ca sa nu ma deplasez pe jos pe intuneric, m-am suit intr-un taxi. Acolo, nenea respectivul sofer asculta muzica. Aveti 3 incercari sa ghiciti ce muzica asculta. Exact, erau niste manele foarte vesele, cu diferite tonalitati acustice, bineinteles acompaniate si de voce, se bucurau oamenii aia mai ceva ca in filme.

Si am stat eu asa si m-am gandit. Pentru ce ne agitam noi, oare? Pentru ce facem scoli peste scoli si ne dam peste cap pentru toate notele astea? Pentru ca sa terminam un liceu si sa ne mutam cu mic cu mare de acasa, de la ciorbica de pui a lu mama, daca vreti, inspre zone mai putin insorite? Pentru ce ne ducem la facultati unde nu se studiaza nimic si unde trebuie sa te chinui sa inveti ceva pentru ca nu se agita nimeni? Unde ne luam examene copiind si inseland si spaguind si dormind bine mersi noptile?

Ca sa ne angajam cat sa putem sa ducem o viata decenta, dupa care sa simtim mereu ca avem nevoie de mai mult, dupa care sa intervina dracul cel negru care ne pune sa facem primul pas spre vanzarea sufletului. Si anume CREDITUL. Acesta este, si va fi, metoda de sclavie a lumii moderne. Ce conteaza ca speli rufe pentru bogati sau ca lucrezi intr-o multinationala? Pana la urma banii aia tot pe mana altcuiva ajung, pentru ca tu sa te bucuri de ceea ce iti este dat de drept de la Dumnezeu, si anume de viata. Adevarat, viata cu alte criterii si alte beneficii, dar pana la urma, toate au fost sunt si vor ramane doar lucruri.

Ah, societate consumista cat imi mananci tu mie zilele! Toate sunt facute in asemenea hal in care ne conving pe noi ca viata noastra este zero fara lucruri. Multe lucruri, cat mai noi si mai colorate si mai avansate tehnologic. Sa dam un exemplu simplu. Imi cumpar un telefon mobil. Telefonul produs si asamblat de o mana de oameni din Indonezia care lucreaza zi si noapte si abia au bani de pita. Ok, asta nu stie nici dracu, pentru ca pe eticheta poate scrie unde este facut, dar nu ne ataseaza nimeni o poza despre cum e in Indonezia aia. Telefonul l-am cumparat la reducere, cu puncte, cu figuri, astfel incat ajunge sa coste vreo 10 euro, cu toate ofertele. 10 euro dar el are aparat foto si radio incorporat, si pe langa asta are douajpe mii de functii cu softu lui performant. Cred ca pana si transportul din Indonezia costa mai mult de atat, dar fie, pentru asta ii platim pe aia asa jalnic.

Si ma duc eu sa ma laud cu telefonul meu, care dupa ce l-am cumparat din magazin parca nu mai e chiar asa shiny si grozav. Si ma intalnesc cu pretenarii mei shmenari, care, fiecare, ce scot din buzunare? Telefoanele lor! In timpul ala pe care l-am petrecut de la magazin pana aici, tehnologia a avansat iar ei au aparut cu alte gadgeturi. Sau si le-au exportat de peste ocean, unde tot timpul va exista ceva mai bun si mai ieftin.

Cum traiau oare ai nostri (fericiti de altfel), fara atatea tzoale, televizoare, calculatoare, imprimante, interneturi, haifaivuri, masini scumpe, brizbrizuri, gablonturi, jucarii pentru copiii, mancaruri alese si bucate fermecate? Acum daca ni le-ai lua pe toate deodata ne-am simti ca un pui in buda. N-am mai avea cu ce sa ne dam mari. N-am mai avea atatea artifacte care ne cresc increderea in noi.

Bine. Stiu. Am aberat. N-am stiut despre ce sa scriu. Este doar una din frustrarile mele duminicale. Sa va zic una amuzanta. Mi s-a blocat usa la camera mea. Acum 2 zile. Inca n-am reusit sa o deschid. Sunt singura acasa. Mi-e frica ca daca ma mai chinui, imi si rup o mana. Asa ca supravietuiesc cu lucrurile din camera fetelor si din baie. Si ma rog sa vina azi colegu. Sa-si rupa el ceva pentru mine .

Have a peachy sunday