thoughts of a drama queen

Ieri am facut din nou masa rotunda in birt, am fost iar noi de noi si am inceput sa aberam in fata unui Sanpellegrino, pentru ca dupa ce stai deja atata timp impreuna, incepi sa deviezi de la subiectele cotidiene si iti lasi mintea sa zburde pe alocuri. Ne-am gandit la stereotipuri parentale, si la cum fiecare dintre noi auzeam in copilarie zi de zi aceleasi replici care ne scoteau fum pe nari. Ne-am gandit cum niciodata n-am reusit sa aplicam lucrurile care le spuneau, cum ne revoltam pe ei, cum ni se pareau cele mai absurde persoane de pe fata pamantului, cum ne gandeam ca noi n-o sa ajungem niciodata ca ei. Dar pe masura ce timpul a trecut, am crescut si am inceput sa ne dam seama ca le asmiliam conceptiile, intr-o masura bineinteles modificata si adaptata vremii, dar in principiu incepem sa semanam tot mai mult cu ei. Le impartasim opiniile politice, ii luam la intrebari in ceea ce priveste chestiuni etice si morale, ii lasam sa ne povesteasca tot mai multe din istoria lor si a altora, pentru ca ne-am dat seama ca pana la urma, pe parcursul vietii noastre, tot ei ne-au invatat cele mai multe. Pana la urma nu ne mai plangem deloc de educatia data, pentru ca ne uitam in oglinda si ne place ceea ce a iesit de acolo, asa ca ne dam seama ca nu avem nimic sa le reprosam, ba chiar ca si-au facut treaba impecabil.
Micile scapari sunt insa sarea si piperul din orice relati copil-parinte, si n-am putut sa nu ne amintim de ele cu zambetul pe buze. Replicile, pescuite de la toata lumea de la masa rotunda, includ:
“Mai pune si tu mana pe o carte”. Tot ce faceam in zilele acelea era eventual sa ating o carte cu varful degetelor, asta ar fi insemnat pentru mine sa pun mana. As fi deschis-o eventual, dar dupa primele pagini incredibil de plictisitoare, m-as fi intors la televizor, sau, de ce nu, la calculator. Nu zic ca nu citeam cand eram mica, dar literatura pe care o citeau ai mei imi inducea o stare de letargie groaznica, pentru ca era lenta, multa, inceata, simpla, nepalpitanta.
“Eu in clasa 5a am citit toate volumele de la Singur pe Lume!”. Evideeeent! Pentru ca veneai acasa si efectiv nu aveai altceva mai bun de facut. Am uitat, prima oara se faceau toate temele cu meticulozitate, apoi faceai niste exercitii suplimentare, dupa care te puneai la citit. Suntem in secolu 21! Acum ne putem uita la filmele dupa carti…Get over it…
“Nu pot sa cred ca nu stii nici macar asta! Tu nu ai bagajul minim de cunostinte generale!”. Cand auzeam de bagajul asta de cunostinte, care se pare ca este o replica raspandita printre parinti, imi imaginam tot timpul un saculet mic, ceva, altii isi imaginau un portmoneu. Bineinteles ca daca am lasat cartile sa se prafuiasca intr-un colt, a ramas si bagajul de cunostinte cu niste firmituri pe fund si cam atat. Eu cateodata ma prefaceam ca stiu, ca sa ma lase in pace, dar nu scapam prea repede nici asa.
“O sa tot iesi sa te distrezi cand o sa ai 17, 18 ani. Deocamdata sa fii acasa la 11/ cand se intuneca”. De chestia asta am mai vorbit, de asemenea de chinurile care le puteai provoca unui adolescent cu o asemenea replica, sa il smulgi din mijlocul vietii sociale cand ii era lumea mai draga.
“Du-te si te culca!”
Ma rog, replicile pot continua si continua, in functie de situatia fiecaruia, sunteti liberi sa completati, pentru ca sunt chiar curioasa. Apoi ne-am gandit daca si noi vom ajunge la fel ca ei, dupa realizarea treptata ca am inceput sa le semanam oarecum. Ne-am imaginat replicile pe care le vom spune noi copiilor nostri cand va fi cazul:
“Mai stai si tu pe messenger! Eu la varsta ta stateam cate 5, 6 ore pe zi! Nici ca-ti pasa…serios…uite, esti Idle de 2 ore!”
“Nu stii asta!? Mai cauta si tu pe Google din cand in cand, habar n-ai!”
“Toata ziua te teleportezi dintr-o parte in alta! Nesimtitule! Cine-o mai auzit de asa ceva la varsta asta? O sa te tot teleportezi cand o sa ai 17, 18 ani! Gata, se confisca, da teleportoru incoace!”
“Te plictisesti? Uita-te la televizor! Platim HBO-ul ala degeaba, pe bune!”
“Bagaj minim de cultura generala nu ai! Mai citeste si tu niste bloguri!”

Totusi, oare ce-or sa faca copii nostri?

Va avertizez ca acesta este inca unul din textele acelea in care eu demonstrez ce copil talentat am fost eu, cat de exceptional ma distingeam din marea masa, si desi ati putea foarte usor sa puneti la indoiala lucrul acesta pantru ca nu m-am demonstrat inca drept un adult foarte iesit din comun, dati-mi voie macar sa ma bucur de amintirile astea care imi aduc aminte ca am fost si eu candva o mica artista.
Totul a inceput alaltaieri, cand, de nicaieri, am simtit deodata o pofta de pian. Ceva in mine striga dupa sunetul clapelor de care imi era dor. Nu ma omor dupa muzica clasica, imi place, dar nu am rabdare sa o ascult. Orice e in schimb pian curat, fara alte acorduri auxiliare, pot asculta pe repeat la nesfarsit. Asa am facut ieri cu Moonlight Sonata si alte chestii mai putin cunoscute. Asa incepe regretul. Regretul ca nu m-am tinut de pian la momentul potrivit.
Prima oara a fost baletul. Nici nu mai tin minte cati ani aveam, nu stiu daca erau 7. In afara de costumul roz si balerinii tociti la varf, sala cu oglinzi si o amintire vaga a chipului domnului profesor, nu imi amintesc mare lucru. Poate pozitia 1. Dar stiu ca erau multe pozitii. Nici de ce m-am lasat de balet nu imi amintesc prea bine. Oricum nu eram la o varsta la carea puteam lua o asemenea decizie. Probabil ai mei se induiosau cand faceam ochi mari si ziceam ca nu mai vreau sa merg. Poate era cam scump, habar nu am.
Din fericire, ca sa inlaturam aceasta problema financiara, a aparut “palatul copiilor”. Era o cladire cu multe multe incaperi, si in fiecare incapere se intampla ceva. Era ca un castel cu surprize. Pe atunci parea foarte mare, oricum. Iar eu nu am ezitat sa incerc putin din fiecare surpriza.
Gimnastica. Mi se spunea fata de cauciuc. Stiam pe atunci sa fac sfori in toate directiile, flicuri, cumpene, mergeam pe barna si cate si mai cate. Ne aranja saltelele cap la cap dintr-un capat in altul al salii, si ne punea sa facem flickuri unul dupa altul. Mergeam destul de des la gimnastica, dar, nici asta nu a fost sa fie, si am renuntat la visul de a intra in lotul national.
Pianul l-am facut printr-a 4a. Profesoara le-a spus alor mei ca sunt talentata, asa ca mi-au cumparat o orga prin noiembrie, si mi-au spus ca e cadoul de Craciun. N-am comentat nimic, ci m-am asezat in fata ei si am inceput sa stresez colocuitorii mei cu clampanituri. Nu cantam dupa partituri, cantam dupa ureche, si imi iesea destul de bine. Profesoara continua sa imi spuna ca sunt talentata. Am avut auditie dupa mai putin de un an. Dupa care m-am plictisit si de ala, si chiar imi pare rau. Daca aveti o pianina de care vreti sa va scapati, sau o orga ponosita, o accept cu drag, si incep sa imi stresez cohabitantii de acum .
Ceramica. Mi-am dat seama cand ma gandeam la textul de azi ca eu chiar am confectionat obiecte din ceramica. Puteam sa le vand bine mersi. Nu mai tin minte exact care era procesul, stiu ca aveam un fel de lut pe care ni-l pregatea profesoara, dupa care aveam diferite sarcini, vase, sfesnice, bibelouri, dracu mai stie, le modelam, le pictam, dupa care le bagam in cuptor, si pana data urmatoare cand veneam la ora erau gata! De 1 Martie am facut martisoare. Alea ne-a lasat sa le si luam acasa. Ale mele erau cu o floare pe ele, inca mai am unul cred. Era clar ca aceasta pasiune nu avea sa fie de durata, dar ma rog, eu macar am incercat.
Teatrul de papusi. Vai ce imi mai placea acolo. Profesoara era o tanti pe la vreo 60 de ani, cocheta ca o lady, probabil fosta actrita, era genul ala de dama care exagera orice replica, stil Rodica Popescu Bitanescu si rasul ei de goarna. Dar eu eram foarte talentata si la asta. Luam tot timpul cele mai bune roluri. Le invatam cat ai clipi. Dupa care invatam si rolurile celorlalti. Involuntar, doar ca am memorie destul de buna si daca imi repeti destul ceva, tin minte. Cateodata la spectacole faceam doua roluri deodata. Daca cineva isi uita rolul, eu sopteam fara probleme. Dupa panou era mult mai usor decat live. Apoi ne-am facut marionete, adica niste Strutzi care nu mai stiu daca i-am confectionat singure sau nu, cert este ca al meu era roz cu galben si il iubeam tare mult. Cu teatrul de papusi am fost in excursie la Ciric, un sat de langa Iasi, iar eu m-am indragostit de Stelian din Iugoslavia, care era cu 4 ani mai mare ca mine si m-a pupat o data pe obraz .
Pe langa astea, am facut multe altele, dar nu mai are rost sa va spun de toate ca ma intind prea mult. Le enumar pentru bravada personala : aerobic, pictura, germana, teatru normal, creatie de jucarii, baschet si sa nu uitam de ping-pong.
Le multumesc alor mei ca nu m-au lasat sa duc lipsa de nici o potentiala ispita cand eram mica

Imi cer scuze ca nu am scris pana acum. Intarzierea mi-a fost cauzata de venirea alor mei din Spania. Asta nu inseamna ca am stat cu ei si mi-au povestit aventurile de pe plaiurile catalane, nu, inseamna doar ca tata a putut sa isi exercite din nou pasiunea neintinata, exagerata, scoasa din tipare si canoane, pentru fotografii. Cum v-am povestit mai demult, si-au cumparat un aparat megacool cu 7 megapixeli care poate sa iti faca atatea megapoze cate doreste megasufletelul tau. Ai mei au facut exact asta. 1056 de poze. 1056. Nu ca cineva ar avea rabdare sa se uite la 1056 de poze. N-am rabdare sa ma uit nici la 528. Dar tata a trebuit sa stea la calculator in dimineata aceasta, sa le mai vada pe toate. O data, sau de doua ori. Sa stearga alea care nu-i plac, dar nu a fost cazul la prea multe. Sa le copieze, pe toate, in calculator, ceea ce cred ca ne-a chelit hardul de memorie. Sa se uite la filmuletele filmate, dupa ce au pozat. Apoi urmeaza selectatul pozelor pentru tiparire, tiparirea propriu zisa, achizitionarea albumului, asezarea pozelor in pagina, scrierea si tiparirea de etichete, ornamentarea albumului cu bonuri, vederi, pliante si alte soiuri de hartii aduse de prin excursie. Apoi, invitarea prietenilor de familie care trebuie sa se uite pe poze. Ascultarea tuturor explicatiilor, over and over again. Chestia asta se intampla de ceva ani buni, deci stiu despre ce vorbesc. Tata cred ca isi ia niste zile in plus de concediu ca sa aiba timp sa isi completeze colectia de poze. Ca noroc ca acum sunt Pastele, si are o scuza. Ideea este ca daca nu ma veti mai vedea online pentru foarte mult timp, sa stiti de ce.
Si acum la problema pe care voiam eu sa o abordez, inainte ca dimineata sa imi fie perturbata de cele enumerate mai sus:
Aseara am stat in jur de 4 ore intr-o benzinarie. Nu, nu mi-am descoperit o noua fascinatie in artele benzinaritului, nici nu m-am angajat sa fac practica la magazinul din Omw, am stat acolo pentru ca a fost singurul loc deschis din tot Aradul. Pe langa restaurantul Transilvania, unde fuseseram cu o zi inainte, tot din aceleasi motive de diperare.
Pana la 12 hai ca am mai gasit ceva, dar cum cele doua ace au ajuns deodata la destinatie, semnul de pe usa birtului s-a intors si curand pe usa in loc de traditionalul “deschis”, te loveai de neprietenosul “inchis”. Inchis, cu noi inca inauntru, sa se inteleaga. Au oprit si muzica, tot ceea ce mai facea personalul birtului acum era sa ne sufle in ceafa asteptand sa plecam. Ceea ce am si facut, pentru ca suntem de bun simt. Daca nu eram, ne-ar fi poftit afara cu matura, sunt sigura.
Am precedat apoi la ture cu masina, in cautarea a ceva mai bun. Am cutreierat tot centrul, doar ca sa ne lovim de usi inchise, lumini stinse, perdele trase. Cladiri unde altadata domnea viata si lumina, erau acum cu portile ferecate. Tot ceea ce lipsea de pe bulevard erau smocurile de praf batute de vant asemanatoare celor din desert. Mai putin si puteai sa auzi coyotii cum urla. Oricum totul era de o liniste si de o pustietate infioratoare.
In fata la primarie am admirat oamenii care in lipsa unui loc mai bun de mers si de stat, s-au pozitionat acolo, cu masinile, cu catel si purcel, si asteptau sa le pice din cer un fel de birt, daca se poate in fata la primarie. Dupa ce au dat si ei cateva ture cu masina, au agatat gagici la semafor, ca altundeva nu prea aveai unde, ca doar era ora 12, tarziu, s-au intalnit in fata la primarie sa schimbe doua vorbe in lipsa unui loc unde sa bea un citro.
Nu-i nimic, noi ne-am plimbat, si am admirat orasul, gropile din asfalt, arhitectura impresionanta, si ne-am uitat cu jiind la locurile unde ziua sunt porti deschise!
Am ajuns asadar in Omw. Unde am stat de la 12 pana in jur de 4 dimineata. La o Fanta, la un sandwich, la o apa minerala, la ce ne mai venea sa ne cumparam de plictiseala. Am stat sub sunetul alarmei de la farmacia de langa, ascultand muzica radiofonica de noapte tarzie. Dar noi ne-am simtit bine, pentru ca eram reuniti cu prieteni din copilarie pe care nu i-am mai vazut de ani. M-as fi simtit si mai bine intr-o incapere cu lumina mai difuza si cu muzica de la Cd-player, dar nu-i nimic, si in benzinarie-i fain, care-i problema?
Ce? Vi se pare ca cineva ar trebui sa iasa in oras dupa ora 12? Nici mie…
Replica finala a fost in momentul in care eu am spus :”Plecam si noi?” si mi s-a raspuns plin de ironie, dupa cum m-am obisnuit :”Nu, noi dormim aici!”

Vine 1 Mai. Pentru aradeni, aceasta data are doua semnificatii: In primul rand o adunatura de gratare, bere, alte alcoale, o noapte pierduta. In al doilea rand inseamna deschiderea strandului. De atatea ori am facut bravada cu Aradul meu, incat mi se pare ca l-am prezentat lumii ca un fel de coltisor de rai. Eu si restul persoanelor plecate de acasa, care cum vine vorba de amintiri, fac ochi mari si incep sa povesteasca cu cuvinte pompoase si gesticulari de tot felul cat de bine era acasa, si cum Aradul este un fel de a 8a minune a lumii. Mi se pare ca numai noi, eu si fostii colegi, facem lucrul asta. N-am vazut pe nimeni sa se bucure la fel ca mine ca merge acasa, n-am auzit pe nimeni sa duca atat de mult dorul liceului si a evenimentelor care il insotesc, n-am auzit nici o poveste care sa se compare cu a mea, si mai ales, toate verile din toate orasele palesc in comparatie cu verile pe care le petrec eu acasa.
Strandul este un fel de insula pe Mures, raul care trece prin Arad, care pe langa traditionalele bazine are si o groaza de terase, baruri, restaurante, cluburi, puncte de distractie copilareascam (trambuline si alte minuni), hinte, casute cu gradini unde poti sa faci diferite minuni. Este cel mai tare strand. Aradenii il pretuiesc ca pe ochii din cap.
Cum se apropie 1 Mai, aradenii incep sa zumzaie, sa freamate, sa isi aduca aminte de atatia ani si ani petrecuti pe strand, de atatea veri in care treceau podul si intrau in lumea tigancilor, de atatea nopti petrecute sub luna cu paharul in fata si pielea rumenita, de agitatia lumii care se plimba dintr-un loc in altul. E plin de tineri pe strand, nu gasesti nici un loc gol, nici un scaun neocupat, nici un casetofon fara muzica, si pare ca toata lumea se distreaza intr-o armonie de joc si voie buna.
Cand ajung acolo, am acelasi sentiment in fiecare an. E un sentiment placut de familiaritate, cand ma asez prima oara pe bancile unei casute, inspir aer in piept si ma bucur ca a venit din nou vara. In fiecare toamna cand mergeam la scoala si ne intrebau profesorii “Ce asteptati voi de la anul asta?” eu raspundeam “Vacanta” si gandul ne zbura tuturor inevitabil la strand, cand un aradean se gandeste la vara, acolo se gandeste, invariabil si fara pardon.
Cand eram mai mica nu aveam voie sa ma petrec. Puteam sa merg pe strand, sa musc putin din fructul oprit, dar nu aveam voie sa mananc tot marul, pentru ca trebuia sa ma intorc acasa la 11. Adica trebuia sa plec pe la 10 jumate. La 10 jumate inca nu se intampla nimic. Lumea tocmai isi scotea sticla cu vodka si incepea sa se simta bine. Simona trebuia sa plece acasa. Era o crima impotriva umanitatii. Nu puteam decat sa ma resemnez si sa traiesc doar cu povestile petrecerilor superbe din auzite. Rareori am avut ocazia sa stau, cand mergeam cu vreo prietena dupa care veneau parintii sau care nu avea ora de ajuns acasa, si atunci ma dadeam in spectacol zici ca imi joc rolul vietii.
Anii au trecut si am ajuns la varsta aia pe care ti-o arunca ai tai in fata cand spun “lasa ca o sa te tot distrezi cand o sa ai X ani!”. Am avut X ani, acuma am X + 3, si ma tot distrez in continuare. Nu prea mai imi place sa ies in aceleasi cluburi si clubulete, dar inca nu zic nu la o partida de carti la casute, la un pahar de vin in compania a 20 de persoane, la a-mi strange toti prieteni si a o pune de-o povestita, la o seara de anecdote. Cu bucurie, da!
Vreau sa ma plimb pe strand, sa il cutreier dintr-o parte in alta, sa vad ce au mai imbunatatit la el, sa ma bucur de ce nu au imbunatatit, sa sorb din priviri fiecare coltisor, pentru ca dupa atatia ani, fiecare imi provoaca o sumedenie de amintiri, si va continua sa imi provoace, pentru ca verile tot vin si vin. Stiu ca vorbesc in asentimentul tuturor aradenilor cand spun ca strandul este bunul nostru colectiv cel mai de pret, si sper ca le-am trezit tuturor pofta si cheful de deschidere… ne vedem acolo prieteni, curand curand!

N-am sa scriu un post intreg despre Paste pentru ca fiind catolica am sarbatorit deja (in sensu ca am mancat niste friptura de miel, si am tinut in frigider oua prevopsite si prefierte de care nu am indraznit sa ma ating pentru ca imi imaginez cate chimicale aveau in ele). Va urez voua totusi zile frumoase, Paste fericit, sa va aduca iepurasu tot ce va doriti, si cu asta basta, ca ne intoarcem iar la filozofia “massuri de sarbatori”.
De fiecare data cand vin acasa, incep sa imi vina in cap bineinteles tot felul de amintiri. Ieri rasfoiam jurnalul clasei a VIIa, care trebuie sa va spun, este un deliciu al comicului. La pagina care era scrisa exact acum 6 ani de zile, am citit urmatoarea prima propozitie : “In total am stat pe mirc 6 ore!”
Mirc…imi aduc aminte primii pasi in cunoasterea internetului, si anume cum mergeam cu o prietena la Net Cafe, pentru ca nu prea avea nimeni pe atunci net acasa. Era si relativ ieftin, 6 mii ora sau asa ceva, plateam acolo o ora doua, si ne introduceam in fascinanta lume a mircului. Pentru ca asta si numai asta faceam, sa fim sincere. Intram pe diferite canale si vorbeam cu straini de tot felul, pentru ca atunci ni se parea foarte cool sa facem asta. Raspundeam la intrebari gen “asl pls?” cu “13 f ro” sau cand omul nici macar nu vorbea romana, infloream si puneam “16 f ro”, pentru ca asta mi se parea mie varsta la care nu mai esti o pustoaica, si te transformi intr-o adevarata diva a internetului.
Timpul a trecut iar noi ne-am instalat Xnet. Ahhh…xnet…ce vremuri. Xnet, pentru cei care au intrat direct in era modemurilor, era internetul furnizat de connex prin dial-up. Trebuia sa apesi pe casuta conectoare, care forma numarul, dupa care ascultai un super sunet pe care si acum mi-l amintesc perfect. La un moment dat sunetul se oprea si daca totul erai ok, erai conectat. Conectarea mergea fara probleme in timpul zilei, cand era 30 de mii ora, dar mai greu noaptea, cand cu doar 9 mii ora, puteai sa intri in glorie si sa stai pana ti se inroseau ochii si te lasau puterile. Bine, nu era chiar asa. Cateodata, daca veneai prea tarziu, nu te puteai conecta. Cateodata este putin spus, de fapt se intampla cam tot timpul. Dupa 10 nu mai aveai nici o sansa. Dar existau persoane insistente ca mine, care eram in stare sa formez de 20 de ori, sa ascult sunetul de 20 de ori, dupa care sa ma lovesc de 20 de ori de inevitabilul ocupat.
Inutil sa va spun ca am devenit obsedata de mirc. Din pacate, ai mei nu erau deloc obsedati, ba chiar erau total anti-mirc. Ma lasau pe net cu portia. Aveam voie in cel mai bun caz doua ore dupa 10 seara, dar de obicei o ora. Era un chin pentru mine. Cum sa stau asa putin. Acolo se intamplau toate, era petrecerea mondena a lumii virtuale, era exact ca si cand ma puneau sa vin acasa de pe strand cand se intuneca. Tot felu de reguli stupide aveau, jur.
Apoi am inceput sa dezvoltam diferite targuri care aveau ca premiu mereu minute pe mirc. M-a pus sa fac o data exercitii la matematica, si 10 pagini insemnau o ora. Am reusit sa fac vreo 30 de pagini. Daca merita premiul, ma ambitionam. O data m-a pus sa curat plase cu gogosari. Plase, plase intregi, pentru cel mai bun bulion sau nu stiu ce facea cu ei. Oricum, mi-a zis ca dupa ce ii curat pe tot pot sa stau cat vreau pe mirc. Nu cred ca s-a gandit prea mult inainte sa zica asta, pentru ca eu chiar am luat-o in serios si am stat de la 8 seara la 4 dimineata. Cateodata trebuia sa ii platesc orele care le petreceam pe mirc, in speranta ca o data si o data raman fara fonduri…
Alteori imi puneam ceasul sa sune la 1 sau la 2, si mergeam la calculator. Asta era o adevarata infuzie de adrenalina, asemanator cu fugitul de acasa, pentru ca exista oricand posibilitatea sa ma prinda. Ceea ce s-a si intamplat de cateva ori, dupa care imi luau frumos cablul o saptamana sau doua, depinde de gravitatea infractiunii. Era oribil. Tot ce imi doream sa fac era sa stau pe mircu ala. Nu va mai povestesc ce se intampla cand plecau de acasa. Eram in stare sa adorm cu capul pe tastatura.
Voiam sa ma joc trivia, sa am Op, sa dau kick si ban, sa vorbim pe canal, sa ne facem noi canal, sa intram pe siteu de statistici si sa vedem care este cel mai on-line user, care sunt cele mai folosite fraze, ce e in sus si ce e in jos…era o adevarata nebunie, pentru care eu trebuia sa ma spetesc ca un animal.
A venit messul, si parca toata paranoia din capul alor mei se estompase cu timpul. Acum este inutil sa numar cate ore stau pe net, iar zilele mircului oricum palesc in comparatie cu astea…