thoughts of a drama queen

Cateodata simt nevoia sa imi cumpar ceva bun. Daca am o zi proasta, daca dau cu bata in balta, daca ploua, daca ninge, daca iau o nota mica, daca imi uit ceva acasa. Astazi s-au intamplat doua lucruri din aceasta maginifica lista. Daca erau trei era deja grav, doua am mai inghitzit cumva.
Deci…daca Simona isi intinde parul cu placa si isi azvarle pletele in vant ca o Rapunzela ce este ea, ce ar fi sa ploua?! Foarte interesant cum nu a mai plouat de nici nu imi amintesc cand. Sau, daca Simona aude la radio ca azi vor fi 15 grade si se imbraca intr-o frunza, ce ar fi sa ploua si atunci?! Perfect, bun, am stabilit, am indeplinit conditiile, ploua.
Ghinionul nr 2. Trebuia sa merg la gara sa imi iau bilet, imediat dupa munca. Da, stiu, ce-i cu mine, iar merg acasa, ce sa-i fac daca ma trimite guvernu cu japca pe o perioada nedeterminata, sau ma rog, de summit macar. Asa. Imi facusem planul sa plec la 15, sa ajung la 16 in gara, si pe la 16.30 sa fiu acasa. Cum stateam eu asa in statie, udata de stropii de ploaie chinezesti (adica mari cat China), imi dau seama ca nu am la mine nici cupoanele nici legitimatia. YES!!! CE BINE!!!
Niciunde nu e fun sa te pui sa te intorci acasa din drum ca ti-ai uitat ceva, dar in Bucuresti este absolut oribil. Si mai si ploua. Bineinteles ca nimeni nu voia sa mearga pe jos, nici pentru o statie. Tanti din fatza mea voia sa imi dea sa gust din geanta ei, un mosh mi-a tras un cot in cap de toata frumusetea, ce mai, era de vis pe troleu.
In concluzie am decis sa imi iau ceva bun. Cum nu prea aveam de mancare acasa, am zis ca imi iau un meniu de la Mc. Cine nu a vazut Super Size Me sa se uite. Cine a vazut stie ca Mc te face mai fericit, cel putin pentru moment. Daca stau sa analizez chestia asta, iara dau in antiamericanismele mele, si nu vreau ca nimeni sa creada ca am ceva cu cineva tocmai acuma inainte de somet.
Intru la Mc, si imi aleg meniul “Royal Deluxe”. Orice om care stie engleza, adica orice om cu 12 clase, stie ca “Deluxe” nu se pronunta cum se scrie. Dar fatza caseritei nu-mi inspira incredere asa ca am comandat un “Royal Delux” asa cum s-aude. Ma intreaba “CE?!”…ma gandesc “Aha…asta o fi mai culta…bun” si comand mandra un “Royal Dilacs”. Se uita stupefiata la colega-sa de la cealalta casa si incep sa rada ca nebunele. “Care-i problema?” intreb eu… “Pai ai zis Dilacs hahahha” se spargea proasta. Am crezut ca mor de nervi. Radea de mine o tiganca cu coada impletita pan la cur si doi cercei mari de aur rotocolitzi, care are 4 clase si stie engleza cum stiu eu sa mulg vaca.
“La pachet?” “LA MA-TA!!!” imi venea sa ii zic. Dar nu i-am zis. Ca eu sunt bine crescuta. Din nou angajatii au ajuns sa imi rada in fatza. Nu mi-a facut ziua mai buna. Noroc ca a fost buna mancarea. Ca i-o bagam direct pe curu ei De Lux.

Am primit azi dimineata un e-mail care ma anunta ca “Tamara Bennet has added you as a friend on Facebook”. Am stat putin si m-am gandit, fiindca nu eram sigura ce e cu facebooku asta, dar mi-am amintit in final ca totusi imi facusem un profil mai demult, pentru ca voiam sa gasesc afirmatia in jurnalul lui cutare despre cutare.
Profil de hi5 am si eu ca majoritatea lumii, am si myspace, iata ca am si facebook. De curand am vazut in filmulet care mi-a demonstrat de fapt la ce sunt bune paginile astea de “socializare”. Nu stiu daca in Romania e cazul, dar in America e o chestie aproape sigura, si daca stai sa te gandesti putin iti dai seama ca are cea mai mare logica din lume.
Sa luam hi5. Scriem numele, varsta, starea civila, data exacta a nasterii (sa primim multe multe birthday fives, ca doar alea sunt lucrurile care conteaza in viata). O prelucrare a acestor date iti da o statistica perfecta a majoritatii tinerilor ai unei tari. Scriem unde locuim acum, unde ne-am nascut, putem fi localizati oriunde si oricand.
Urmeaza educatia si profesia. Se poate determina cu o marja fina de eroare cati dintre noi suntem la liceu, la facultate, ba chiar in detaliu, un procentaj exact de studenti de la o anume facultate. Toate aceste lucruri pot fi chiar acum in mainile serviciilor secrete carora nu le-ar fi foarte greu sa ne monitorizeze.
Scriem ce carti ne plac, ce filme ne plac, ce seriale, citate, melodii, artisti. Se poate determina cat de sociabili suntem, putem pune chiar un video cu noi sa ni se studieze comportamentul aproape de realitate.
Centralizarea tuturor acestor date poate determina gusturile noastre, cele mai populare carti, cele mai ascultate melodii, samd. Acestea pot fi trimise mai departe la marile companii care produc si vand toate aceste lucruri, companiile de televiziune vor afla cum sa isi creasca profitul, este doar inca o unealta de manipulare a maselor si de invadare a spatiului privat.
Noi traim o iluzie a libertatii, a democratiei, si asta se poate vedea la o privire mai atenta in toate sectoarele si domeniile. Dupa alegerea fiicei presedintelui cu aproape unanimitate de voturi, contracandidatul ei care a adunat suma mai mult decat modica de 4 voturi, a fost exclus din partid mai mult sau mai putin in secret, pe motive nedefinite. Contracandidatul celui propus la primaria generala este si el amenintat cu excluderea in cazul candidarii ca independent. Numai ei pot stii ce intelegeri se fac acolo si unde se pierde de fapt conceptul de drept de vot si libera exprimare pe care le purtam cu trufie dar care nu ne va folosi niciodata, pentru ca orice om cu scaun la cap stie ca indiferent de ce ar vota si ce ar comenta, lumea este condusa de niste puteri care ne depasesc complet si pe care nu vom avea niciodata puterea sa le schimbam. De aceea numarul participantilor la voturi scade dramatic in fiecare an, iar lumea ridica neputincioasa din umeri ghidandu-se dupa ideea de “ce-o fi o fi”.
Sistemul este pus la punct aparent atat de bine, dar functioneaza totusi atat de prost. Pentru ca toata lumea crede doar ceea ce vrea sa creada, si pentru ca inca reusim sa traim dupa lozinca “crede si nu cerceta”. Am ajuns sa ne fie frica sa ne imbolnavim, nu pentru ca ne temem de durere sau moarte, ci pentru ca probabil nu ne vom permite interventii costisitoare, si pentru ca va trebui sa scoatem din buzunar mult mai multi bani decat scrie pe foaie. Ma intreb oare cand va ajunge si la noi privatizarea completa a sectorului sanatate, cand asigurarile medicale ne vor nega si noua dreptul la viata pentru a face cat mai multi bani.
Sunt sigura ca la nivel mondial exista niste secrete atat de importante si de devastatoare, care ar genera o asemenea panica daca ar fi aruncate in mijlocul populatiei, incat sunt pastrate acolo la loc sigur, si vor exploda doar la momentul inevitabil, si toata lumea va cadea pe spate intr-un soc general.
Pana atunci putem trai linistiti cu ochii inchisi pentru ca daca ne-am gandi constant la lucrurile astea, am fi o populatie de paranoici care totusi sunt constienti ca atata timp cat exista banul pe lumea asta, noi nu vom putea schimba nimic.

Sunt in ultimul stadiu al degradarii. Nu ma refer la degradare morala, sa nu asteptati aici o poveste despre cum am participat la un ritual Misa. Simt insa ca daca nu ies din casa in momentul asta si fac ceva concret, incep sa turb.
Ieri insa nu a fost asa. Ieri mi-am luat o binemeritata pauza. Recunosc, n-am prea avut de ales, pentru ca fondurile nu imi permiteau sa fac ceva spectaculos, sa nu mai vorbim de abundenta de cunostinte care mi-au ramas in Bucuresti…acum inteleg ce rost ar fi avut sa ma imprietenes cu niste bucuresteni propriu zishi…nu m-am gandit la asta.
Deci am stat in casa. 24 de ore. Singura cuc. Am facut marele nimic cu mici variatiuni pe ici colo, dupa cum urmeaza:
Am stat pe net. CE SURPRIZA! Stiu… am stat cu curu in scaunul meu incomod de birou, am downloadat seriale, am discutat evenimente curente cu felurite persoane, ba chiar m-am mutat la calculatoarele pitulicilor sa folosesc puterea internetului pe de-a intregul si sa ma admir la webcam.
M-am uitat la televizor + calculator. De incredibil de mult timp nu m-am mai uitat atata la un ecran. Am vazut ultimele 6 episoade din America’s Next Top Model cycle 9. Asta e un concurs de modele in care la inceput sunt 13, dar ele ies pe parcurs, iar Tyra le recita de fiecare data formula “Congratulations! You’re still in the running towards becoming America’s Next Top Model!”, eu repetand constiincios aceasta replica parca as fi fost acolo.
Intre timp m-am uitat si la reluarea de la Dansez pentru tine. M-am intins in pat, m-am acoperit cu o patura moale, si am incercat sa privesc bajbaind de somn. Ma enerveaza ca sunt prea multe reclame si trebuia sa ma fortez sa ma intind dupa telecomanda si sa ma chinui cu adevarat sa imi gasesc puterea sa apas butoanele care schimba posturile. Cateodata nu ma mai supuneam unei asemenea cazne si ma uitam la reclame. Oare astia de la Bonux le fac intentionat asa proaste?
Seara tarziu, dupa ce am terminat cu episoadele, m-am uitat la “Sicko”, documentarul lui Michael Moore (care a facut si “Fahrenheit 9/11″), si am ramas suflata departe de conditiile proaste si sistemul corupt de ingrijire medicala din America. Ziceam ca noi suntem corupti ca trebuie sa dai o spaga la spital? Ce ar fi sa platim si noi 60.000 dolari sa ne reataseze un deget taiat intr-un accident, asta fiind asigurati medical complet?
Am mancat. O groaza. Micul dejun a constat intr-un colt de paine uscat cu niste salam pe care l-am adus de la Arad. Am spalat totul cu Granini de cirese. La pranz am fiert niste orez pe care l-am amestecat cu o conserva de salata de peste. Seara am mancat inca o conserva de peste cu celalalt colt de paine uscat. Am mancat si niste ciocolata amaruie cu merisor.
Am dormit. Ritualul este asa: mananci, dormi, te uiti la tv, manaci dormi, te uiti la tv. Este reteta perfecta pentru a deveni o larva de succes.
Deci, vazand toata aceasta plictiseala notorie, de care ieri m-am bucurat, ce ar fi sa nu facem din asta o obisnuinta si sa ma scoata si pe mine cineva din casa astazi!?

Have a better day…

Nu sunt antrenata pentru situatii de urgenta. Acasa nu aveam buncar, n-am facut nici un exercitiu de supravietuire in caz de incendiu, la cutremur stiu doar ca trebuie sa te pui in tocul usii desi niciodata nu mi-am dat seama la ce ar folosi asta.
La Bucuresti sunt si mai neechipata pentru asa ceva. Mi-am dat seama de chestia asta ieri, cand molfaind linistita niste fistic ma uitam la America’s Next Top Model (de aici visul cu Tyra) si SE IA CURENTUL. Cateva secunde am ramas blocata in pozitie.
“Bun…s-a luat curentu. Daca e numa la mine in casa, e grav. E foarte grav.” Eram singura acasa, si jur ca habar nu am sa umblu la sigurante. Am noroc ca nu am perdele si lumina de afara mai lumina si in camera. Am injurat putin. M-am ridicat si m-am dus in recunoastere. Voiam sa ma luminez cu ceva, dar nu aveam acel ceva. Ma luminam cu telefonul mobil a carui baterie era aproape gata. Am sunat-o pe mama sa imi spuna ce sa fac. Mi-a zis sa sun la electrica. Nu mai aveam decat 75 de centi, si oricum nu stiam numarul.
Am vrut sa ies pe palier sa vad daca nu misca nimeni nimic. Cand am deschis usa, m-am simtit ca in zona crepusculara IV. Era o bezna de nu imi vedeam nici picioarele. Am observat ca problema era doar la noi in scara (talk about bummer), asa ca m-am dus pana la o vecina pe care am auzit-o ca misca in casa. N-a fost prea inspirata ideea, pentru ca era o baba care era pusa la punct cu tehnologia ca vaca cu facutul clatitelor. Mi-a zis sa am rabdare ca vine el… Ai tu rabdare daca poti, ca eu m-as uita la emisiune, mi-as intinde paru, mi-as pune telefonul la incarcat si mi-as coace o pizza! Am rugat-o sa imi dea si mie 3 lumanari ca sa suport mai bine treaba. Am sunat-o iar pe mama, care intre timp a sunat la Electrica si i-au spus ca vine curentul pe parcursul serii.
Ok…si acum sa vezi plictiseala. Asta cred ca a fost un mic preview pentru ce are sa urmeze zilele astea in care toata lumea e plecata si in Bucuresti sunt doar eu si cele 447 de delegatii oficiale. Prima oara am injurat putin. M-am gandit eu asa ce sa fac, dar chiar nu am gasit nici o solutie. Doamne bat-o de tehnologie. Am zis ca ma culc. Dar nu mi-era somn asa ca am ajuns sa ma intorc de pe o parte pe alta. Am inceput sa dau telefoane si sa scriu mesaje in speranta ca cineva ma suna si ma baga si pe mine in seama. Din cand in cand ma mai ridicam si mai apasam pe intrerupator. Eu aveam planuri, trebuia sa ma pregatesc, sa astept fetele, sa mergem in oras. Pentru asta imi trebuia toata tehnologia lumii. Mi-am petrecut timpul vorbind cu becul si implorandu-l sa se aprinda.
La un moment dat m-am decis ca fac dus. Pentru asta nu-mi trebuia curent. Sa faci dus la lumina lumanarii ar putea sa sune romantic si sexy, dar nu in conditiile astea. Am stat acolo cat mai mult, incercand sa comprim timpul. Am iesit, am inceput sa ma piaptan, inca implorand becul. Tocmai imi sculptam inca o lumanare, pentru ca deja incepuse sa imi placa sa stau asa in penumbra cand, din senin, becul mi-a ascultat rugaciunile si s-a aprins.
Cred ca n-am mai fost asa fericita demult. Am inceput sa tzopai de fericire, sa cant si sa urlu “yeeeeeeeeeeeeeeeeee”. Reactia instanta a fost sa bag inapoi in priza calculatorul, monitorul, boxele, foehnul, placa, sa imi pun telefonul la incarcat si sa savurez seara mea incarcata de electricitate, cu lumina aprinsa in toata casa.

Pornind de la proverbul binecunoscut, “de ce ti-e frica nu scapi”, m-am decis sa fac o scurta antologie a lucrurilor de care imi este frica, in speranta ca totusi scap. Si in lipsa a ceva mai bun de relatat, pentru ca trecem prin niste zile grele pentru psihicul nostru.

1.Inaltimi. Dupa cum am spus, va rog nu ma urcati pe cladiri inalte. Mi-e frica sa ma uit pe geam la noi acasa, desi este balconul inchis si nu are ce sa ni se intample. Mi-e groaza sa ies pe balconul unei colege, pentru ca e deschis si imi imaginez cum ma impiedic si cad. N-am urcat pe munte decat cand eram foarte mica, dar nu imi amintesc cum era cand ma uitam in jos, cred ca mi-am blocat amintirile. Am vise sordide cu platforme inalte si deschise, mi se intoarce stomacul cand vad prapastii la televizor. Multumescu-ti Doamne ca nu suntem in America si trebuie sa lucrez la etajul 73 al cladirii X cu geamuri toate numai sticla. Mi-as vomita matzele zilnic.

2.Ace. Fobia asta am reusit sa mi-o depasesc oarecum, acum vreo 2 ani cand am mers prima oara la donat sange. Inainte de asta insa, trebuia sa fiu fugarita prin casa, iar dupa ture considerabile in care atat the runner cat si the catcher erau rupti de oboseala, mi se facea un vaccin fortat, dupa care plangeam vreo 3 ore de shoc. A trebuit sa fac o data 6 moldamine, am crezut ca mor de frica. Nu mi-e neaparat frica de durere, ci de faptul ca s-ar putea rupe acul daca ma incord sau mai stiu eu ce. O data vara-mea a calcat intr-un ac, care i-a intrat total in calcai. Era sa lesin cand am auzit.

3.Dentisti. Despre ei aici.

4.Moarte. Ok, stiu, nimanui (sper) nu ii place ideea de moarte, nu viseaza la ziua cu pricina si alte cele, dar exista multi oameni care nu sunt atat de ingroziti de idee ca si mine. Unii sunt resemnati, impacati cu ideea, considera ca este parte din ciclul vietii, totul se termina o data si o data, parampam. Eu nu sunt asa. Mie sa nu-mi spui ca mor, ca imi pun mainile pe urechi, inchid ochii si incep sa cant. Nu sunt in stare sa ma gandesc la asa ceva, daramite sa mai port conversatii. Nu suport sa ma uit la filme horror, ma deprima sectiunea de condoleante din ziar, am impresia ca totul va ramane neschimbat pentru totdeauna, si ce bine ar fi sa fie asa.

5.Pasari. Daca sunt statice, nu am nimic cu ele. Cel mai bine ar fi sa fie impaiate, sau in poze. Daca incep sa zboare frenetic in jurul meu, ma panichez. La gandul ca s-ar putea sa ma atinga, ma infior. Am fost in nenumarate pietze dinalea pline de porumbei si am crezut ca ma apuca apoplexia. Daca le dai ceva de mancare, se creeaza o isterie. Tatalui meu ii facea placere sa ia graunte in mana si sa stea in timp ce vreo 5 porumbei erau urcati pe el si voiau sa il manance cu totul. Sa nu mai vorbim de cocosii isterici de la tara care iti sar in cap si te musca. Daca se omoara caini turbati, sa omoare si cocosi isterici care ataca trecatori pasnici.

6.Munti si zapezi. Pornind de la premisa ca nu imi place iarna, combinata cu frica de inaltime, rezulta asta. Cand eram mica eram tot timpul “spalata” de toti huliganii de pe strazi, de colegi de scoala, nu puteai sa mergi linistit la sanius ca te indopa cineva cu bulgari combinati cu noroi, pe care ti-i indesa prin pulovar, prin par, peste tot, sa fie sigur ca ramai cu o amintire placuta.

7.Rollercoastere (si alte minuni din parcul de distractii). Cand eram mica ma mai dadeam in cate unu, da numa asa ca era la moda, nu ca mi-as fi dorit eu in mod deosebit. Rezultatul unui asemenea experiment era faptul ca stateam cu ochii inchisi tot timpul, dorindu-mi sa ajungem o data jos. In romana se mai numeste “Trenuletul groazei”…mie mi se pare ca aceasta titulatura vorbeste de la sine.

Bun, sper ca am incheiat. Sa-ti fie frica de 7 lucruri din cate sunt pe lumea asta, nu mi se pare mult. Am cunoscut persoane cu fobii mult mai ciudate. De exemplu, unei fete ii era frica de puful de pe piersici, iar alteia ii era frica de frishca. Try an explain that!