thoughts of a drama queen

Cat e ceasul? 17.00…de ce e intuneric deja? Parca nu am facut nimic azi…stai ca m-am trezit la 14.00, poate asta ar fi o explicatzie. Maine..defapt, ce zi e azi? Deja e vineri? Ce facem in weekend?
Sunt persoana pe care o cunosc cel mai bine si de aceea consider probabil ca n-am cunoscut o persoana care sa alterneze dintr-o stare de bine intr-o stare de mai putin bine si inapoi atat de repede cum fac eu. E de ajuns orice mic detaliu sa ma faca sa am o enorma pofta de viata, sa fiu binedispusa, sa rad sa zambesc sa am chef sa ies cu oricine si oriunde..la fel cum orice cuvant, vers sau telefon ma poate arunca intr-o stare de letargie completa in care am nervi pe orice misca si am impresia ca nu ma voi mai ridica din pat nici daca maine se descopera un nou continent.
Asa sunt acum de exemplu…
De ce sa ies din casa? Pentru ce? Sa stau la o masa sa imi indop creierul cu platitudini, sa rad fortat la glume proaste in timp ce cheltui bani pe cafele fara zahar. De ce sa raspund la telefoane? Sa aud vorbe goale si sa discut fara sa imi doresc cu adevarat sa discut, sa dau detalii despre viata mea intr-o poveste fictionala pe care am compus-o pentru publicul spectator care intreaba din complezanta si e prea putin curios de raspuns ca sa isi dea seama cat e de prost fabricat si plin de neconcordante. Poveste care o repet de fiecare data, care reda lucruri de suprafata precum adresa, ora trezirii si ce mananc la micul dejun, insa prea putini sunt acei care chiar vor auzi vreodata ce cred defapt despre zilele astea care nu se mai termina…poate nimeni…
Ce e cu viata asta? Nu mai stiu ce sa fac sa schimb situatia asta in care stau si putrezesc asteptand sa se intample ceva cu mine. In afara de faptul ca uneori ma doare fiecare centimetru patrat al corpului si alteori am stari de anxietate nervoasa in care urlu in fata oglinzii, nu prea experimentez alte sentimente, poate doar unele de o superficialitate prea usor penetrabila, iar analiza acestui lucru imi dezvaluie un comportament oarecum maniacal.
Am spus pana si ca vreau sa ma intorc la Bucuresti pentru ca macar acolo nu am viata, si nu se intampla nimic ce ar putea sa ma afecteze, si a inceput sa ma oboseasca atata du-te vino intr-un amalgam de vorbe in vant care nu fac nimic decat sa nu ma lase sa dorm noaptea.
E cel mai aiurea sentiment sa nu fii nici fericit, nici trist, sa nu fii nicicum, sa nu mai ai nici un moment din viitor pe care sa il astepti si sa il planifici, sa traiesti fiecare zi intr-o monotonie, sa te trezesti si sa adormi din inertie, sa iti doresti sa se stinga focul si sa se ofileasca paginile ca sa traiesti si mai monoton decat pana atunci. Cand singurele lucruri care te trezesc la viata sunt niste chestii atat de marunte si nesemnificative, care analizate la rece sunt reflectii ale prostiei rasei umane care e in stare sa isi canalizeze atata efort si energie in vise stupide si irealizabile.
As putea sa nu incetez pentru ca pe masura ce tastez, observ ca fiecare paragraf e mai incarcat emotional si contine mai multe strigate catre necunoscut, vreau sa ma opresc ca sa nu dezvalui in totalitate caracterul psihotic al fiintei mele, si sa las cat mai e cu putinta impresia unei tinere domnisoare infloritoare si in plina ascendenta socio-culturala.