My one and only:
1. Fericirea nu se atinge niciodata dar in cautarea ei merita sa alergi toata viatza
And others:
2. It’s amazing how someone can break your heart, and you still manage to love him with all the little pieces.
3.Every new beginning starts with some other beginnings’ end.
4.I am a girl who can resist anything but temptation.
5.Life is not about waiting for the storm to pass, it’s about learning how to dance in the rain.
6.If you believe in love at first sight, you never stop looking.
7.You can have anything, as long as you give up everything else.
I have got a cold. It is a huge cold and it is all over from every possible point of view.
E sambata si eu tusesc intr-o veselie, stau intr-un morman de servetele folosite si imi plang soarta napastuita. Nu pot sa ies in oras pentru ca organismul meu cedeaza vazand cu ochii presiunilor mele de a introduce in el felurite substante nocive precum tutun, gudron, nitrozamine si cianuri, alcool etilic, coloranti, uleiuri, prajeli si sos de usturoi, iar din aceasta dieta bogata lipsesc total vitaminele C, A, B, tot alfabetul, lactate, chestii proaspete, apa, defapt alimente care fac bine. Sa nu mai vorbim de medicamente, pentru ca azi am luat prima oara un modafen is un paxeladine. A bit late, sissy.
Toate astea din cauza faptului ca subsemnata se plimba sambata trecuta in Timisoara in hanorac la -5 grade, ca deh, dupa ce sa imi iau jacheta cand afara ingheatza apele? Si asa m-am trezit ca, dupa vorba marelui Andrei Florea, chiar “sunt bronshita”.
Asa ca azi am program de “ma arunc in canapea si nu fac nimic”, eventual comand ceva bun de mancare ca sa ma scot din depresie, ma uit la un film si nu ma gandesc ca toata lumea e in mooskea si se distreaza.
Exista defapt o balanta echilibrata in mintea mea, pentru ca nici macar nu imi doresc atat de tare sa merg acolo, ghidandu-ma dupa ultimele mele principii care nu ma mai lasa sa ma distrez in cluburi de fitze, chiar daca eu incerc din rasputeri. Ma ghidez si dupa buzunarul meu in care bate vantul, si am promis ca incerc sa trag cat mai mult de timp pana voi cere urmatoarea suma alor mei, avand in vedere salariul relativ mic de luna viitoare care nu imi va acoperi toate capriciile si nu imi va satisface nici un sfert din vicii.
E bine si in casa, ma bucur ca nu am nimic de facut, ca se aude sunetul televizorului in surdina, ca pot sa cer si mi se va da fara sa trebuiasca sa misc un deget…incerc sa imi aranjez gandurile intr-o ordine acceptabila, pentru ca m-am pierdut in trairi si frustrari si nu prea a rezultat nimic bun din asta, cum se poate observa in postul de mai jos.
…this is again, a piece without logics and reason, without metaphores and a lesson that comes out of it…i suffer from word vomit, and there is nothing i can do to stop it.
Cat e ceasul? 17.00…de ce e intuneric deja? Parca nu am facut nimic azi…stai ca m-am trezit la 14.00, poate asta ar fi o explicatzie. Maine..defapt, ce zi e azi? Deja e vineri? Ce facem in weekend?
Sunt persoana pe care o cunosc cel mai bine si de aceea consider probabil ca n-am cunoscut o persoana care sa alterneze dintr-o stare de bine intr-o stare de mai putin bine si inapoi atat de repede cum fac eu. E de ajuns orice mic detaliu sa ma faca sa am o enorma pofta de viata, sa fiu binedispusa, sa rad sa zambesc sa am chef sa ies cu oricine si oriunde..la fel cum orice cuvant, vers sau telefon ma poate arunca intr-o stare de letargie completa in care am nervi pe orice misca si am impresia ca nu ma voi mai ridica din pat nici daca maine se descopera un nou continent.
Asa sunt acum de exemplu…
De ce sa ies din casa? Pentru ce? Sa stau la o masa sa imi indop creierul cu platitudini, sa rad fortat la glume proaste in timp ce cheltui bani pe cafele fara zahar. De ce sa raspund la telefoane? Sa aud vorbe goale si sa discut fara sa imi doresc cu adevarat sa discut, sa dau detalii despre viata mea intr-o poveste fictionala pe care am compus-o pentru publicul spectator care intreaba din complezanta si e prea putin curios de raspuns ca sa isi dea seama cat e de prost fabricat si plin de neconcordante. Poveste care o repet de fiecare data, care reda lucruri de suprafata precum adresa, ora trezirii si ce mananc la micul dejun, insa prea putini sunt acei care chiar vor auzi vreodata ce cred defapt despre zilele astea care nu se mai termina…poate nimeni…
Ce e cu viata asta? Nu mai stiu ce sa fac sa schimb situatia asta in care stau si putrezesc asteptand sa se intample ceva cu mine. In afara de faptul ca uneori ma doare fiecare centimetru patrat al corpului si alteori am stari de anxietate nervoasa in care urlu in fata oglinzii, nu prea experimentez alte sentimente, poate doar unele de o superficialitate prea usor penetrabila, iar analiza acestui lucru imi dezvaluie un comportament oarecum maniacal.
Am spus pana si ca vreau sa ma intorc la Bucuresti pentru ca macar acolo nu am viata, si nu se intampla nimic ce ar putea sa ma afecteze, si a inceput sa ma oboseasca atata du-te vino intr-un amalgam de vorbe in vant care nu fac nimic decat sa nu ma lase sa dorm noaptea.
E cel mai aiurea sentiment sa nu fii nici fericit, nici trist, sa nu fii nicicum, sa nu mai ai nici un moment din viitor pe care sa il astepti si sa il planifici, sa traiesti fiecare zi intr-o monotonie, sa te trezesti si sa adormi din inertie, sa iti doresti sa se stinga focul si sa se ofileasca paginile ca sa traiesti si mai monoton decat pana atunci. Cand singurele lucruri care te trezesc la viata sunt niste chestii atat de marunte si nesemnificative, care analizate la rece sunt reflectii ale prostiei rasei umane care e in stare sa isi canalizeze atata efort si energie in vise stupide si irealizabile.
As putea sa nu incetez pentru ca pe masura ce tastez, observ ca fiecare paragraf e mai incarcat emotional si contine mai multe strigate catre necunoscut, vreau sa ma opresc ca sa nu dezvalui in totalitate caracterul psihotic al fiintei mele, si sa las cat mai e cu putinta impresia unei tinere domnisoare infloritoare si in plina ascendenta socio-culturala.
Asadar asta e Craciunul…
Bradul meu lumineaza, sub el cadouri, setul de oale cumparat de tata si ceasul de perete care ticaie iritant, fapt pe care nu l-am prezis cand l-am cumparat. La magazin agitatie, coada, toata lumea vrea sa puna mana pe ce e mai bun.
Ne pupam si ne strangem in brate, zambim, ne turnam in pahare si le dam pe gat in jos, zambim mai mult…povestim trecutul, trecem la vise si idealuri, iar cand epuizam realul intram in sfera fantastica si debitam despre produse cosmetice si razboaie nucleare. Ne plimbam cu masina, tanjim in fata vitrinelor, ne uitam la filme, prabusita in canapea butonez in cautarea unui clasic de sarbatori.
Bem ciocolata calda, ceaiuri, cafele, ne privim printre nori de fum. Desfacem ambalaje colorate si exclamam fericiti la vederea nimicurilor aducatoare de bucurii. Un caiet, 2 perechi de cercei, o lumanare, farduri, 2 bratari, pupici de la toata lumea, amintiri din copilarie si alte povesti cu care nu sunt la curent si nu o sa fiu niciodata.
Ne ghicim in carti, mancam prajituri si ascultam muzica pe care o fredonam fals, ne punem intrebari existentiale si ne bucuram la aflarea raspunsurilor astrale.
Ne admiram tinutele, stam la taclale si filozofam in aceeasi atmosfera arhicunoscuta, dam pe gat alte pahare, lucrurile o iau razna, radem mult pana cand nu mai putem rade, afara in frig ne imbratisam si imi spui ca ma iubesti pentru ca oricum nu iti vei mai aminti a doua zi.
Ne intalnim intr-un birt plin de lume si iar nu e loc la masa, imi amintesc de liceu cand ne inghesuiam in acelasi loc dorind doar sa bem cafeaua calda de dimineata. Stiu pe toata lumea si ascult fugitiv sa aflu ce se mai intampla in viata mondena aradeana. Lumea vine si pleaca, masini parcate aiurea si inghesuite pe sensul unic de pe Unirii. Oameni trec si privesc inauntru, nicaieri nu-i mai bine ca in Smart.
Dorm mult si vreau sa visez frumos…ai mei sunt intelegatori si nu imi spun nimic, ma privesc doar cum infulec bucate din mese intinse de Craciun, iar eu ma gandesc cum sa abordez faptul ca din nou sunt in lipsa de bani.
Urmeaza inca 10 zile la fel, e agitatie, tumult, frenezie, activitate constanta, nu poti nici sa respiri pentru ca oricum ai avea altceva mai bun de facut…
I hope the madness never ends…
Gata, am pasit din nou in viatza mea paralela. Nu stiu daca am pasit din nou, am pasit inapoi, sau am pasit inainte. Cert e ca transpunerea asta dintr-o viata in alta se manifesta in forme tot mai ciudate si cu efecte secundare sincer nebanuite.
De fiecare data cand sunt aici simt ca parca nu a trecut timp deloc, si totusi exista mici momente de liniste cand constientizez ca defapt timpul mi-a ras in fata. Stam in aceeasi incapere cu aceeasi oameni cu care am impartasit o viata de om, si intervine tacerea sordida care te anunta ca s-au imputinat motivele de discutie si lucrurile in comun, insa afectiunea care o simti pentru oamenii respectivi te face sa reusesti sa pornesti dintr-un punct aflat mai jos decat era cand s-a rupt filmul, te face sa te straduiesti sa cresti la loc in cateva zile tot ceea ce s-a daramat cat timp ai fost plecat.
Cu unii oameni nu ai nevoie de aceste tertipuri pentru ca iti ajunge o privire sa stii ca esenta lucrurilor defapt nu s-a schimbat, sentimentul e acelasi, doar ca totul vine intr-un alt ambalaj colorat diferit, si iti ia putin timp sa despachetezi si sa descoperi ceea ce iti era familiar.
Oameni in bratele carora poti sa plangi, pe umerii carora poti sa iti sprijini capul, oameni cu care razi si mai ales de care poti sa razi fara ca nimeni sa se simta jignit, oameni cu care impartasesti orice si de la care astepti acelasi lucru, sfaturi, idei, povesti nemuritoare, ganduri, fantezii, clipe de neuitat. Totul adunat in niste ani pe care i-am trait din plin si care au fost cei mai frumosi, si de care tragem inca cu inconstienta maxima, pentru ca vrem nu vrem, nu ne vom putea desprinde niciodata de ei, si ne vom intoarce la amintiri de fiecare data cand avem nevoie de o alinare, de un zambet, sau pur si simplu de un subiect de conversatie care sa trezeasca hohote de ras in mijlocul nostru.
Cel mai frumos e sa iubesti un om inca, dupa ce nu l-ai mai vazut de 4 ani, sa nu ai nevoie de cuvinte multe si de elemente de reasigurare, sa fie totul simplu si frumos, asa cum se presupune ca ar trebui sa fie acest sentiment.
Cunoastem atatia oameni…oamenii vin si pleaca, pana la urma ramai cu tine insuti. Ideea e in momentul in care te analizezi, sa vezi de cati prieteni adevarati ai avut parte, si ce ai reusit sa inveti de la fiecare.
What does not kill me makes me stronger, although i am growing, i still love the same things, those that give me comfort and are the most easy to keep in mind, i am not afraid of novelty, i just can’t find the means to let it into my life quite properly… This too will come with time, like so many other things.
I just hope i don’t leave behind that what i appreciate now, i just hope i don’t change into something too different from what i am now…
Cu nici o legatura cu Sfintele Sarbatori….Merry Christmas.
