All i can do is keep breathing…asa zice o melodie…si mi-am dat seama cat adevar e in afirmatia asta, pentru ca intr-adevar e singurul lucru pe care stim sa il facem cu adevarat, restul trebuie invatat pe parcurs, restul lucrurilor sunt doar o rasfrangere a contextului in care ne aflam la momentul respectiv, suntem niste fiinte care se pliaza in functie de nevoile si de conditiile din mediul inconjurator, si cu cat acest mediu este mai complex, cu atat mai greu este sa fii om, pentru ca iti sunt impuse tot felul de norme…dispare libertatea persoanei, dispare libertatea de a ne forma caracterul…
In fine nu asta este exact punctul in care am vrut sa ajung…ci faptul ca peste 3 zile va trebui sa incep viata ca un nou nascut, care se trezeste singur intr-o urbe imensa, si tot comportamentul meu de pana acum va fi supus unor mari modificari in functie de climatul zonal. Toata lumea mi-a dorit sa nu ma schimbe Bucurestiul, toata lumea a avut deja diferite imagini cu mine venind acasa si vorbind cu accent, m-au vazut plina de “fitze de capitala”…si m-au rugat sa nu ma las afectata de rautatea de acolo…
Pana una alta, nimeni nu controleaza schimbarile astea, ele sunt ca un val care te prinde si te lasa la mal dupa un timp, iar durata depinde de cat esti tu de maleabil ca persoana, sau de cat de puternic iti este definit caracterul. Si daca voi spune “PA” in loc de “Ceau”, tin sa sper ca in suflet voi ramane tot eu, oricat de defecta as fi, pentru ca imi dau seama acuma pe finalul finalului ca exista lume care ma iubeste asa cum sunt, si careia ii va fi cu adevarat dor de mine…si de care imi va fi la randul meu dor.
Ai 19 ani la dispozitie sa te obisnuiesti cu ideea ca la facultate pleci de acasa, esti in fond mult mai norocos decat orice alta fiinta de pe planeta asta care nu poate sa dezvolte o legatura afectiva puternica cu parintii si cu prietenii. Insa cand momentul desprinderii vine, nu e niciodata mai simplu…sa iti imbratisezi mama stiind ca de acum incolo o vei vedea o data la doua luni…eu am facut asta azi…iar acum tot ce pot face este sa astept. si sa sper sa fie bine.
I do love everything i have…
GOODBYE
Ok…i’m getting scared here…de luni de zile tot vorbim de marile schimbari din viata noastra, si ele sunt super ok cat timp raman la stadiul de povesti despre care radem si glumim in intalnirile noastre cotidiene, care nu difera deocamdata cu nimic de ceea ce ne-am obisnuit pana acum. Doar cand intri pentru prima oara cu pasi mici in aceasta noua viata pe care te pregatesti sa o pornesti, iti dai seama cu adevarat cat de coplesitor e sa faci fata tuturor schimbarilor.
De multe ori am zis ca mi-ar placea sa inchid ochii si sa fie totul gata, totul aranjat, stabiilt, frumos, sa fiu si eu gata adaptata schimbarii intr-un mod miraculos, si sa incep sa traiesc ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Sa nu am insomnii din cauza faptului ca nu sunt in camera mea (Ca patul mi l-am transportat, probabil din lipsa chefului sa ma acomodez intr-un altul) ….sa nu imi fie frica sa uit usa de la casa descuiata, sa nu mai am frica de intaltime (am trait toata viata mea la casa, iar acum ma mut la etajul 10), sa ma pot acomoda in a imparti camera cu inca cineva, in a-mi imparti mancarea si lucrurile…avand in vedere ca nu am avut frati sau surori, nici macar o urma de verisori de varsta mea…iar acum ma trezesc cu 3 colegi de apartament nou noutzi, care sunt sigura ca nu o sa vina sa imi ceara o felie de paine (si nici nu ma astept sa faca asta, doar suntem toti oameni normali aici 
)…
Azi m-a sunat unul din colegii mei si mi-a zis asa, avand in vedere ca eu merg prima, sa fac bine si sa o sun pe proprietara sa vina sa ne schimbe bateriile de la robinet (whatever a baterie de robinet might be…), sa vina sa ne puna repartitoare la calorifere, sa ne schimbe geamurile de la balcon, sa rezolve prizele, sa rezolv cu cererea de net si televizor…pe langa asta mai trebuie sa imi montez biroul care sta imprastiat pe covor in zeci de piese la care ma uit ca matza in calendar…trebuie sa despachetez absolut toate hainele si rufele si tot ce mi-a trimis mama, pentru ca in momentul in care le-am primit am fost prea shokata sa deschid pungile, le-am lasat acolos si am plecat…trebuie sa imi cumpar perdele, si o farfurie, un pahar, o furculita si un cutit…ah si aragaz si masina de spalat…scaune de bucatarie…dk va mai trece ceva prin cap pls let me know ca sigur imi va trebui si aia…
In fine ideea e ca sunt stresata la maxim…
Si nu vreau sa dorm singura acolo !!!…scary…pantelimonul petrece…
