Dragi,
Dupa lungi gandiri si razgandiri, m-am decis sa inchid blogul, macar pentru o perioada. Nu e pe nepregatite, am tot aruncat diverse sugestii de cateva luni cum ca nu mai am drive, entuziasm si energie si ca simt ca ar trebui sa-mi canalizez tastatiile inspre altceva. Cine stie, poate m-a apucat doar astenia de primavara si o sa mai revin peste 1 an, incercand sa-mi culeg vizitatorii de pe unde or fi plecat dezamagiti.
Pana atunci, daca simtiti nevoia sa vorbim va astept oricand cu un mail, o urare de bine, o incurajare de viitor. Vreau neaparat sa ma apuc de lucruri mari asa ca am nevoie de ele. Nu pot sa neg ca o sa imi fie dor (aproape ca ma apuca plansul scriind asta, cheesy, i know, dar sunt totusi 3 ani de scris) si ca o sa ma manance din cand in cand buricele degetelor, arzande sa tasteze ceva, orice! But i feel it’s time to move on.
Multumesc pe aceasta cale ca m-ati citit si blogului in sine ca spatiu virtual pentru ca mi-a facut cunostinta cu o multime de oameni si m-a trimis in gramezi de locuri misto. Cu asta inchei dramatismele, o primavara frumoasa, va pup.
Pentru ca deja ne-am facut o traditie si nu mai e chip sa ne petrecem duminica altfel. Se intampla de vreo 2 luni aceeasi duminica si daca indrazneste cineva sa-mi spuna sa fac altceva cu timpul, nu stie ce pierde. De fapt s-ar putea sa-l invit la o duminica in familie ca sa vada despre ce vorbesc.
Dimineata incepe cu o cafea si un episod din friends, iar daca am avut inspiratie cu o zi doua inainte, avem si gogosi sau cornulete cu unt. Breakfast of champions! Sau asa ceva. Si ne uitam, si lenevnim, si ni se face din nou somn, si ne-am mai rostologi un pic in cearceafuri, dar meticulozitatea si planul facut trebuie respectat, pentru ca nu e chip de pierdut timpul. Ma imbrac si purced spre Kaufland cu masinelia, acest lucru fiind posibil acum ca nu mai avem zapezi si geruri. Mersul la Kaufland nu se intampla dezorganizat, ci se urmareste o lista bine pusa la punct dinainte, care cuprinde toate ingredientele dictate de my oh so lovely cooking book. Din pacate uneori nu gasesc toate ingredientele, asa ca mai inlocuim un coriandru cu un patrunjel, multe ingrediente care mi se cer proaspete cu chestii din borcan, plic sau cutie, ciocolati cu 80% cacao cu ciocolata Milka si asa mai departe. Nu suntem noi atat de french incat sa ne deranjeze asemenea detalii.
Ajung si insir totul pe tejghea si uneori ma intind pana pe masa pentru ca nu am loc. Imi cumpar multe pentru ca meniul de duminica are de obicei 3 feluri. (more…)
Am scris Art cu capital A pentru ca nu ma refer la vreo arta anume, si nici nu incercam sa atribui publicitatii vreun rang pe care nu-l are. Ma refeream la relatia art-copy, care incepe sa semene tot mai mult cu o relatie de casatorie. Sau macar de cuplu. E asa. Sa va zic.
Relatia art-copy se aseamana unor aranjamente medievale, cand fetele erau petite baietilor, li se prezentau zestrele, se cunosteau, se placeau sau nu, se luau oricum si incercau sa make it work. Apoi aparea un copil, doi, trei, mai inteligenti sau nu, in functie de natura parintilor. Copiii puteau sa faca parte din plebe sau chiar sa fie premianti, iar un copil premiant creste satisfactia oricarui parinte. Cam asa e si la noi. Angajatului i se aduce un nou coleg. In interviul de angajare, parintele – in acest caz managerul direct al angajatului – povesteste despre calitatile viitorului coleg, si face profilul intervievatului in functie de compatibilitatea cu angajatul respectiv. Personalitatile lor trebuie sa se completeze reciproc. Nu este de dorit ca intr-o relatie copy-art sa activeze doi lideri caposi, doi timizi plangaciosi, de fapt nu este de dorit sa fie 2 x nimic. Se vor bate cap in cap si nu va iesi nimic productiv de acolo.
Dupa ce intervievatul devine angajat, urmeaza o perioada de tatonare. Artul si copyul sunt pusi in aceeasi banca, la birouri alaturate, cum ar veni, si li se da un proiect pilot ca sa se observe evolutia. Apoi ei isi iau o sala, se intalnesc, discuta, isi observa unul altuia metodele de lucru, intervin din cand in cand cu amintiri din copilarie si glumite stanjenite care sa detensioneze atmosfera. Proiectul pilot e un fel de prima intalnire, in care amandoi sunt rezervati si timizi si nu stiu exact la ce sa se astepte. (more…)
Postul asta e al 1490′lea post pe care-l scriu. Daca adaug la numaratoare si ce mai am in drafts, posturi incepute si curmate de o lene teribila si daca mai adaug scriiturile si de pe virtually, unde am activat vreo 2 luni si un pic, se aduna peste 1500. 1500 de pagini de blabla-uri ingrozitoare despre mine si periuta mea de dinti. Fabulos ce poate sa iasa din niste narcisism, niste dorinta de atentie si un dram de pasiune pentru scris.
Mi-a zis Adi sa nu mai scriu la blogul asta si sa incep sa scriu o carte. Si ma gandesc serios la asta. Sa incetez sa deschid in fiecare dimineata platforma asta, sa incetez sa dau in fiecare dimineata informatii despre ce filme am mai vazut eu aseara, cum a fost mancarea la Ikea sau ce parere am eu despre declinul economiei in Groenlanda. Ar fi dragut daca as reusi sa las ceva in urma mea, pentru eternitate. Pentru ca, ok, reclamele la tampoane sunt dragute dar nu imi vor aduce foarte curand un premiu nobel pentru literatura. Probabil ca nici chick flick-ul pe care as fi in stare sa-l scriu nu va face chestia asta, dar poate va face un ban, spre deosebire de site-ul asta. Ma rog, argumentele in favoarea cartii ar fi multe. Am venit, am scris, am vazut, am facut, am cunoscut, am beneficiat, m-am distrat. Poate am crescut. In ultimul timp mi se pare ca si calitatea s-a diminuat, pentru ca scriu mai mult cu forta. De jena fata de sutele alea de oameni care clickaie si poate se asteapta sa gaseasca ceva nou. Si atunci trag de mine. Hai Simona, ce naiba, iti ia juma’ de ora sa scrii o abureala despre instalatia de canalizare din bloc.
Sa revenim la literatura. Despre ce as putea eu sa scriu o carte? Nu cred ca ma duce capul sa scriu ceva pe de-a intregul fictional. Un roman despre aventurile mele din tinerete am scris deja, l-am inceput intr-a 9a si l-am terminat intr-a 11a, si este absolut cuvant cu cuvant real. (more…)
Pentru ca nu am nimic altceva mai bun de scris, va plictisesc cu astea.
Constat ca trebuie sa ma tund, iar. Ultima oara am fost la o tanti care mi-a luat destul de multi bani pentru nu prea mult efort. Adica na, cum sa zic, nu arata rau, dar nici n-am plecat de acolo iubindu-mi freza, cum ar trebui sa plece orice fata de la un coafor la care a lasat o suma considerabila. Femeia o fi vrut sa fie safe, sa nu-i sar in cap ca-mi face nebunii in par. Acum doua dati am fost la Fabrizio, care pentru o suma si mai mare mi-a facut ceva chiar misto. Dar a fost prea enorm, era sa vomit cand am auzit cat am de platit. Chiar e imposibil sa te tunzi in Bucurestiul asta cu 100 de ron si sa iti placa ce a iesit? Refuz sa cred asta! Asa ca sunt in continuare in cautarea coaforului perfect.
Deci nu vreti sa stiti ce coama am incap. Parul mi se revarsa in suvoaie peste spate, trebuie tras si intins si periat si ingrijit ore in sir inainte sa pot iesi din casa. 3 zile din 5 mi-e prea lene sa ma gandesc la ceva nou si deci imi fac o coada impletita. Asta cred ca deja spune multe despre situatia in care s-a ajuns. Un astfel de comportament este inadmisibil intr-o agentie in care femeile se dau peste cap (simtiti jocul de cuvinte, da? talent, nene) sa arate bine, sunt toate frezate, imbracate si parfumate zici ca se duc la Miss la fiecare sfarsit de zi. Si probabil chiar se duc, doar ca pe mine nu ma invita pentru ca la Miss nu poate participa nimeni cu coada impletita! (more…)
